Primul meu blog

Primul meu blog… cu ajutorul vostru sper să aibă succes 🙂

Nu am mai scris de multă vreme nimic pentru că viața

Nu am mai scris de multă vreme nimic pentru că viața își cere drepturile. Când eram mică am citit pe undeva, cred că era vorba de ”O mie și una de nopți” o frază care mi-a rămas în minte după atâția ani: ”această întâmplare era atât de deosebită încât ar merită să fie scrisă cu acul în colțul ochiului, cum spune Șeherezada în una din cele o mie și una de nopți.

Da, cândva va veni și vremea acestor povestiri dar mai întâi să mă adun de pe drumuri.

E luni seara aşa că hai să mai şi râdem niţel :)

E luni seara aşa că hai să mai şi râdem niţel 🙂

 

 

Nu are legătură cu ce se întâmplă acum în lume! Sau poate are…

Textul următor Nu are legătură cu ce se întâmplă acum în lume! Sau poate are.

 

Pofta preşedintelui

 

             Chiar dacă eşti al doilea procurist al republicii, atunci când eşti trezit la ora trei din noapte şi purtat mai mult pe sus până la o tanchetă care aşteaptă în stradă, iar de aici mai departe la palatul prezidenţial, nu prea ai cum să te simţi bine şi nici în siguranţă. Zvonuri despre oameni mai importanţi ca mine ridicaţi în toiul nopţii şi pe care apoi nu i-a mai zărit după aceea nimeni circulau de multă vreme şi nu aveam niciun motiv să nu le dau crezare. Nici faptul că la coborâre i-am recunoscut în sala unde am fost dus pe primul şi pe al treilea procurist al republicii nu m-a făcut să mă simt mai bine. Am încercat să îmi amintesc ce livrasem ultima dată palatului prezidenţial, dar privirea dură a comandantului gărzii nu mă ajuta deloc să mă concentrez. Ne-a privit pe rând insistent, apoi a spus doar atât:

• Preşedintele are nevoie de voi! Intraţi!

O uşă cât o poartă de cetate s-a deschis şi am pătruns toţi trei într-o

încăpere de mărimea unui hangar, urmaţi îndeaproape de comandantul gărzii şi de câţiva soldaţi înarmaţi. Un covor albastru ducea de la uşă până la ceva ce părea a fi un fel de tron pe care stătea sprijinit de una din rezemători o arătare ce aducea cu un bărbat supradimensionat şi lăbărţat, aproape revărsat în tot fotoliul, arătând de-a dreptul hidos în lumina puternică ce îl arăta în toate detaliile.

— Înaintaţi, ne-a spus rece comandantul gărzii şi ne-a îndrumat spre fotoliu.

Ne-am apropiat toţi trei cu paşi mărunţi, răstimp în care eu am privit pe furiş împrejur pentru a-l zări pe preşedinte chiar în clipa în care avea să apară. Faţa lui îmi era binecunoscută din afişele care împânzeau ţara, aşa că nu ar fi trebuit să îmi fie prea greu să-l recunosc. Am mai făcut câţiva paşi spre tronul-fotoliu şi atunci binecunoscuta voce a preşedintelui nostru a răsunat dinspre arătarea de pe fotoliu:

— Mişcaţi-vă odată, popândăilor! Vă aştept de ore întregi, şi toţi trei am mărit pasul oprindu-ne abia în faţa sa.

Încercam să nu privesc înspre lăbărţarea de grăsime din fotoliu de frică să nu îmi scape vreo grimasă de dezgust, ştiind prea bine că ar fi fost şi ultima din viaţa asta.

Se pare că al treilea procurist nu a avut acelaşi noroc ca mine, pentru că ridicat ochii şi un icnet de scârbă s-a făcut auzit dinspre el.

• Ce-i, procuristule? Ţi-e silă de înfăţişarea preşedintelui tău? Te-

ai gândit vreun moment că din pricina problemelor ţării am ajuns aşa?

Am riscat o privire spre muntele de grăsime şi i-am zărit ochii cruzi,

înecaţi în osânză, căutând privirea comandantului gărzii. A făcut un semn scurt şi doi oameni din gardă au păşit spre al treilea procurist şi aproape că l-au săltat pe sus. Un scâncet uşor, ca de iepure prins în capcană, a fost tot ce a ieşit de pe buzele tremurânde ale procuristului în momentul în care a fost scos din cameră.

— Aşa deci, hohoti preşedintele nostru ascuns în maldărul de grăsime de pe fotoliu, am rămas cu numai doi procurişti. Sper că sunt şi cei mai buni, altfel va trebui să găsim alţii cât de curând.

Făcu semn spre comandantul gărzii care zâmbea crispat:

• Să vină biochimistul!

Pe una din uşile laterale îşi făcu apariţia un bărbat mărunţel cu un

barbişon care îl făcea să semene cu un ţap, iar, după cât era de înspăimântat, părea mai degrabă să fie ţapul ispăşitor decât primul biochimist al republicii. Înaintă cu paşi mărunţi până ajunse lângă noi, după care se opri brusc, lăsându-mi pentru o clipă impresia că vrea să îngenuncheze.

• Spune-le! lătră scurt preşedintele.

Biochimistul se înclină respectuos în direcţia preşedintelui, apoi se întoarse spre jumătate spre noi.

— În urma cercetărilor întreprinse în laboratoarele noastre s-a observat că toată hrana pe care o consumăm noi este formată din substanţe organice care sunt levogire, adică deviză lumina polarizată spre stânga. Am ajuns la concluzia că dacă procuriştii prezidenţiali ar reuşi să aducă din universurile paralele în care călătoresc ei hrană formată din substanţe organice dextrogire, atunci preastimabilul nostru preşedinte ar putea mânca tot ce doreşte şi în orice cantităţi astfel că în curând va reveni la greutatea normală. Bineînţeles că o uşoară cantitate de hrană levogiră va trebui păstrată în porţia zilnică pentru a menţine metabolismul bazal.

Am privit uluit spre micul omuleţ de lângă mine: dacă teoria lui era corectă preşedintele nostru va putea să se ghiftuiască precum un porc şi să arate ca o gazelă.

Primul procurist se dovedi ceva mai pragmatic şi întrebă:

— Presupunând că această teorie este valabilă, am dori să întrebăm pe stimabilul biochimist cum vom recunoaşte acest tip de hrană. Pentru că, în ciuda talentului nostru special care ne permite să călătorim între universurile paralele, suntem în fond nişte oameni destul de simpli şi uneori chiar cu o educaţie precară.

Partea cu educaţia precară se referea la mine, dar nu îmi mai păsa de asta de multă vreme. Am fost ridicat de pe băncile şcolii când s-a aflat de talentul meu, pus la dispoziţia cancelariei prezidenţiale şi obligat să procur tot fel de lucruri mai mult sau mai puţin utile ţării, dar în mod sigur plăcute preşedintelui.

Biochimistul deschise trusă elegantă pe care o avea, făcându-i pe soldaţii din gardă să ridice precauţi armele spre el, şi scoase trei mici dispozitive de mărimea unui ceas de mână fiecare. Ne prinse câte unul la încheietură şi cum a rămas cu ultimul în mână a privit încurcat spre preşedinte.

— Mă scuzaţi, dar mi s-a spus că vor fi trei procurişti, şi dinspre fotoliul prezidenţial s-a auzit un hohot sarcastic de râs.

— Trei au fost, biochimistule, dar unul a căzut la testul de estetică. Şi hohotele stârnite de această glumă macabră au răsunat multă vreme sub tavanul boltit al sălii. Pe unul dă-l comandantului gărzii să-l păstreze pentru a-l avea de rezervă în cazul în care cei doi procurişti rămaşi nu se vor descurca onorabil.

Biochimistul a înmânat dispozitivul rămas comandantului, apoi ne-a instruit cu privire la modul de folosire a detectoarelor de substanţe levogire. Era simplu: dispozitivul de forma şi mărimea unui ceas de mână avea un mic locaş în care trebuia introdusă o bucăţică de substanţă de mărimea unui bob de orez sau chiar mai mică. Un led verde care lumina indica substanţele dextrogire. În schimb, dacă lumina ledul roşu, substanţele erau levogire, deci le puteam ignora.

— Gata cu vorbăria! Lătră vocea preşedintelui. Plecaţi şi aveţi grijă ce aduceţi! Luaţi cu voi containere mai mari şi primul lucru pe care îl vreau e un jambon uriaş… şi dextrogir, bineînţeles, ca să pot mânca pe săturate.

Am fost duşi spre sala procuriştilor şi, înainte de a ne lua fiecare cheile de activare a cabinei, primul procurist îmi spuse cu voce tare:

• Noroc bun să avem, partenere!
• Mulţumesc la fel, am spus eu şi am înţeles din felul în care fusese

formulată urarea că voia să ne întâlnim înainte de a pleca la treabă.

În infinitatea de lumi paralele pe care puteam bântui fără nicio grijă, era una care avea o planetă la fel ca a noastră, atât că era nelocuită. După ce o descoperisem cu totul întâmplător, am reuşit să comunic cumva coordonatele ei primului procurist şi am stabilit ca de câte ori urarea de noroc folosea pluralul să ne întâlnim cât mai urgent acolo. Nu se punea problema să fim urmăriţi sau ascultaţi pentru că numai un procurist ar fi putut ajunge acolo şi numai dacă ştia coordonatele. Sau ar fi putut să ajungă cu totul întâmplător, aşa cum ajunsesem şi eu, dar asta era o întâmplare cu o probabilitate atât de scăzută încât nici nu o luam în seamă.

Am pus în cabină un container de alimente mai mare decât de obicei şi sub privirea atentă a unui soldat din gardă care ne privea de parcă ar fi priceput ceva am răsucit cheia de activare. A urmat obişnuitul vertij şi am fost înconjurat de un întuneric lăptos, care atunci când s-a risipit m-a lăsat să văd în zare o plajă cu nisip auriu şi mai mulţi cocotieri care se aplecau deasupra unui golf ale cărui ape erau de un albastru incredibil. Chiar lângă mine se materializă, la doar câteva secunde distanţă, şi primul procurist, care mă privea posomorât.

La început, imediat după ce descoperisem mirifica lume, i-am propus să evadăm aici. Să găsim o cale oarecare şi să ne aducem familiile aici. Primul procurist mă bătuse blând pe umăr:

— Nu se poate, puştiule. După ce ne aducem familiile noastre va trebui să aducem aici şi prietenii ca să nu ne plictisim, apoi vecinii ca să avem cu cine să ne certăm şi aşa mai departe până am ajunge să mutăm toată lumea noastră pe această planetă. Ar fi mult mai simplu să aducem aici 20-30 de oameni fideli preşedintelui şi lumea noastră ar fi la fel de minunată ca oricare alta.

În călătoriile noastre ajungeam uneori pe planete identice cu ale noastre, atât doar că preşedintele lor era ales pentru numai patru ani şi nu pe viaţă aşa cum se întâmplă cu al nostru. Pe străzi lumea vorbea tare, tinerii se distrau şi oamenii aveau feţele vesele şi luminoase. Erau şi în acele lumi procurişti, dar se numeau altfel şi erau folosiţi pentru cercetări ştiinţifice şi pentru a stabili legături între planete care altfel nu ar fi ştiut niciodată de altele. Unii erau uniţi într-un soi de Ligă profesională care să le apere drepturile, dar noi nu am îndrăznit niciodată să ne afiliem şi nici măcar să ne gândim la aşa ceva.

— Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat văzându-l cât de încruntat privea nisipul de la picioarele lui.

A tăcut multă vreme înainte de a-mi răspunde.

— Am de gând să le cer ajutorul, Tom.

De multă vreme nu îmi mai spuse pe nume. Relaţiile prea strânse nu erau bine văzute şi folosirea numelor era privită ca un prim pas spre planificarea unui complot.

• Cui? am întrebat eu deşi aveam o bănuială.
• Celor din Ligă. Adu-ţi aminte ce spuneau. Ori de câte ori

avem nevoie de ei, ne vor ajuta. Mai multe minţi reprezintă mai multe idei şi poate mai multe şanse.

• Şi cum ai să procedezi concret? am întrebat eu.
• Aşteaptă-mă aici, a spus el şi şi-a activat cheia individuală,

dispărând din faţa mea în aceeaşi ceaţă lăptoasă obişnuită.

Am început să mă plimb nerăbdător pe plajă, deşi eram conştient că voi avea destul de mult de aşteptat. M-am urcat pe o tulpină de palmier care se întindea aproape orizontal deasupra apei şi am privit mulţimea de peşti care se zbenguiau fără griji dedesubtul meu. Măcar dacă aş fi avut din ce să confecţionez o undiţă să îmi încerc norocul ca să treacă mai uşor timpul. Dar pe planeta asta probabil că se va auzi de fier şi de ace de oţel peste multe, foarte multe sute de milenii. Imediat după ce am descoperit acest minunat loc am propus să construim măcar o colibă unde să stăm atunci când avem de vorbit mai multă vreme.

— Nu cred că este bine, s-a împotrivit atunci primul procurist. Pe aici nu este niciodată vreme rea ca să avem nevoie de un adăpost şi apoi ne-am ataşa prea mult de locul acesta şi ne-ar veni din ce în ce mai greu să îl părăsim. Până într-o zi când nu am mai dori să plecăm deloc de aici.

Lucru pe care nici nu îl găseam chiar aşa de rău şi mă întrebam: din zecile de procurişti care de-a lungul vremii nu s-au mai întors din misiuni oare câţi din ei pescuiau împăcaţi cu lumea în astfel de locuri mirifice? Explicaţia oficială era că au căzut la datorie pentru că în orice moment, oricât de multă grijă am avea, oricare din noi am putea ajunge pe o planetă aproape identică din toate punctele de vedere cu Terra, mai puţin în privinţa unui mic amănunt mortal: oxigenul din aer să fie înlocuit cu amoniac sau alt gaz irespirabil, temperatura să fie coborâtă mult sub limita la care un om putea supravieţui ori mii de alte amănunte poate mai subtile, dar la fel de mortale. Un procurist bun avea un al şaselea simţ cu ajutorul căruia evita instinctiv astfel de planete. Dar tot se mai întâmplau accidente lucru care ne diferenţiau net de porcii cu ajutorul cărora se căutau trufele pentru mesele grandioase ale preşedintelui şi care îşi desfăşurau activitatea în relativă siguranţă. Pentru că, absolut întâmplător, am aflat că sumele alocate unui procurist erau egale cu acelea alocate dresajului şi întreţinerii unui porc specializat în căutarea trufelor. Tocmai rumegam aceste gânduri care nu aveau deloc darul să-mi ridice moralul când l-am văzut pe primul procurist apărând din ceaţă.

Avea cu el două containere pentru alimente şi prin capacul transparent li se putea vedea foarte uşor conţinutul: era aproape identic şi părea extras din visul unui gurmand fericit. Totuşi, unul din containere avea conţinutul în mod uşor diferit: nu era nici pe departe la fel de apetisant ca al celuilalt. Jambonul era la fel de uriaş şi îmbietor, dar părea un pic mai fad şi culoarea puţin mai ştearsă. La fel şi cârnaţii, pastrama sau bucăţile de salam. La suprafaţa fiecărui container trona câte o uriaşă pâine proaspătă, ce părea abia scoasă din cuptor şi la fel, în unul dintre containere pâinea părea o idee mai veche şi trecută.

Primul procurist îmi întinse containerul cu mâncarea care părea de calitatea a doua şi îmi spuse:

— Să mergem, dar te rog să ai grijă: sub niciun motiv să nu guşti din mâncarea din containerul meu. Invoci ce motiv vrei tu dacă eşti obligat, dar să nu guşti. Spune, de exemplu, că nu poţi să îţi asumi răspunderea pentru alimentele aduse de mine, ci numai pentru alte tale.

Dori să aranjeze puţin mâncarea în containerul lui, iar când înlătură capacul ca să facă asta un miros atât de înnebunitor ieşi din el încât aproape că îmi veni să-i dau peste mână şi să rup măcar o bucăţică din bunătăţile lui. Îmi observă privirea şi îmi spuse zâmbind:

— Feromoni alimentari din belşug… sper să reacţioneze la fel şi preşedintele când vom ajunge. Şi acum hai că o fi devenit nerăbdător.

 

*

 

Când am intrat în sala de acum binecunoscută, în ciuda luminii feerice totul mi se părea aproape întunecat în comparaţie cu paradisul albastru din care tocmai sosisem. Purtam amândoi containerele cu alimente ca pe nişte trofee pe care le-am lăsat la numai câţiva paşi de fotoliul prezidenţial. Fără să aştepte altă invitaţie, primul procurist dădu la o parte capacul de pe containerul lui şi un miros îmbietor se răspândi în sală.

— Mda, recunoscu preşedintele, miroase foarte apetisant, dar poate fi la fel de periculos pe cât de frumos arată. Am să te rog, stimate procurist, să guşti dumneata primul.

Ca din pământ unul din soldaţii din gardă aduse câteva perechi de tacâmuri, altul o masă uşoară şi un platou, apoi primul procurist începu să taie tacticos mai întâi pâinea, pe urmă jambonul uriaş, continuând cu mezelurile şi pastrama.

Sub ochii măriţi de poftă ai preşedintelui şi ai celor din gardă, începu să mănânce încet, savurând fiecare îmbucătură.

— Pentru că este destul şi pentru că în numai zece minute mai pot aduce câteva containere asemănătoare acum că ştiu sursa, pentru siguranţa onorabilului preşedinte invit şi soldaţii din gardă să guste pentru a-şi face o impresie. Hrană gustoasă, garantat dextrogiră, care nu îngraşă nici măcar un gram.

Drept dovadă arătă senzorul al cărui led clipea verde strălucitor.

Comandantul gărzi privi spre preşedinte care, cu ochii în containerul deschis, îşi dădu aprobarea şi toţi soldaţii năvăliră şi începură să mănânce de pe măsuţă, în timp ce primul procurist aşeză cu măiestrie de bucătar versat bucăţi apetisante pe micul platou şi îl înfăţişă preşedintelui care, privind în sală şi văzând cum toţi înfulecă de zor, începu şi el să mănânce cu poftă.

L-am privit cu atenţie pe primul procurist: mânca şi el lacom alături de ceilalţi, deşi mi se părea că lăcomia lui era puţin prefăcută şi că plescăiturile de plăcere erau menite mai degrabă să le arate celorlalţi ce mâncare bună adusese. Între timp ochii îi fugeau pe furiş de la un soldat din gardă la altul şi numai faptul că îl urmăream atât de atent m-a făcut să observ momentul în care primul soldat a căzut ca secerat la podea. La început n-a observat nimeni, nici măcar preşedintele, care era cu faţa spre soldaţi, dar când încă doi, trei, au început să se prelingă spre podeaua lustruită, preşedintele a făcut ochii mari şi a dat să strige ceva. În acelaşi timp de afară a început să se audă ceva ca un huiet, un zgomot de mulţime furioasă care se apropia.

• Dictatorul a murit, trăiască libertatea! S-a auzit clar când mulţimea

s-a mai apropiat.

Primul procurist s-a oprit din mâncat şi a privit în spate: doar

comandantul gărzii, care gustase din mâncare printre ultimii, a încercat cu un gest disperat să scoată pistolul, dar a căzut înainte de a apuca să tragă măcar un foc.

Doar Preşedintele, care din cauza greutăţii probabil că asimila mai greu alimentele, mai era încă lucid. Cu un gest moale a băgat mâna într-o deschizătură a fotoliului, de unde a scos un pistol cu prăsele de aur. Acum ori pistolul ăla era doar pentru decor, ori fusese descărcat de cineva care nu voia să fie împuşcat din greşeală, că percută în gol şi preşedintele muri privind neîncrezător la arma care nu-i fusese de niciun folos.

Primul procurist verifică atent soldaţii din gardă, îndepărtă precaut armele de lângă ei, apoi opri una pentru el şi îmi dădu alta mie. Căută în spatele fotoliului staţia de radio de unde dictatorul se adresa poporului şi scoase din buzunar un minicasetofon pe care îl cuplă la staţie. În curând în toate radiourile din ţară şi la difuzoarele din faţa palatului răsunau uralele mulţimii şi vestea că dictatorul a murit.

După câteva minute, primul procurist comută minicasetofonul pe alt canal şi un comunicat oficial se făcu auzit: un comitet revoluţionar care urma să fie condus de al doilea procurist al republicii urma să preia puterea până la organizarea unor alegeri libere.  Poporul era chemat la palatul prezidenţial să apere revoluţia de eventualii duşmani. Soldaţii care vor trece de partea revoluţiei vor fi absolviţi de vina de a fi slujit un regim dictatorial, dar crimele individuale vor fi pedepsite conform legii.

Câţiva soldaţi din garnizoana palatului şi-au făcut apariţia, dar, văzând preşedintele mort şi grămezile de leşuri, au aruncat armele şi au ridicat mâinile sus.

— Veniţi, le-a spus primul procurist, şi depuneţi jurământul în faţa şefului comitetului revoluţionar. De astăzi veţi forma garda lui personală şi veţi răspunde cu viaţa dacă i se clinteşte chiar şi un singur fir de păr din cap. Aşteptaţi-l apoi afară. O să îl conduceţi în balcon, unde va ţine un discurs poporului.

Au depus în grabă un jurământ improvizat ad-hoc şi au ieşit apoi disciplinaţi afară, dar eu nu i-am urmat încă ci, am rămas şi am privit încruntat spre primul procurist.

— Ştiu, dragă Tom, ce vrei. Câteva lămuriri, deşi sincer să fiu mă aşteptam ca din partea unui tânăr şef al comitetului revoluţionar să dai dovadă de mai multă perspicacitate. Să enumăr aşadar nelămuririle tale: alimentele mele au fost otrăvite cu o otravă cu efect întârziat, dar destul de rapid o dată ce se făcea absorbţia. Otrava mi-a fost livrată de Ligă şi tot ei mi-au dat şi antidotul. După Cum tot ei au făcut înregistrarea şi mi-au dat casetofonul direcţional care, deşi era la mine în buzunar, făcea ca sunetele să pară că vin din afara încăperii. Mai ai întrebări?

Între timp decuplă casetofonul de la staţie şi de afară începură să se audă în piaţa din faţa platului, de data asta pe bune, strigăte şi urale.

— Doar una singură, i-am răspuns: de ce m-ai numit pe mine şef al comitetului revoluţionar?

M-a privit aşa cum un părinte îşi priveşte fiul poznaş:

— E simplu, dragă Tom: tu o să fii în prim plan în aşa fel încât eu să pot să veghez din umbră să nu ţi se întâmple ceva până ce se va linişti totul.

A dat să plece, dar s-a întors din prag şi a arătat spre leşul dictatorului:

— A, şi bineînţeles, să fiu cu ochii pe tine să nu te îngraşi prea tare.

 

 

 

Am o mare curiozitate

Am o mare curiozitate: oare câţi din cititorii acestui text vor decripta şi al doilea nivel?

 

Mâna care scrie cartea

 

Când s-au împlinit trei ani de la publicarea ultimului meu roman, un roman horror cu un titlu pe măsură, „Grota însângerată“, am hotărât că trebuie să fac ceva. M-am interesat discret la şcoală dacă al meu şef a auzit ceva de anul sabatic. „Adică un concediu fără plată de un an?“ întrebă nu foarte sigur de el directorul şcolii unde predam istoria de vreo 20 de ani. „Aşa ceva“, i-am răspuns eu şi am început să fac hârtiile necesare şi să caut un suplinitor pentru un an de zile, fiindcă asta era una dintre condiţii: ca eu să găsesc pe cineva să îmi ţină locul în tot acest timp. De bine, de rău, s-au aranjat toate până la urmă şi, ţinând seama de sfaturile din manualul lui Stephen King, mi-am făcut un program strict, întocmai după învăţăturile maestrului. Dimineaţa, după ce soţia ducea fetiţa la şcoală, mă aşezam în faţa topului de coli albe de hârtie şi aşteptam. Să vină inspiraţia, bineînţeles! Unul dintre sfaturile maestrului de care aveam de gând să ţin cont era ca după o primă ciornă să urmeze a doua, care să fie cu cel puţin zece la sută mai scurtă. A trecut o lună, apoi au trecut două şi eu tot nu trecusem de titlu şi de primul paragraf, care avea exact zece rânduri. Dacă tăiam zece la sută aveau să rămână numai nouă rânduri mari şi late. Aveam un afurisit de blocaj şi nu puteam avansa nici măcar un singur cuvânt peste cele zece rânduri scrise în prima zi. Făcusem o listă de personaje, le caracterizasem pe fiecare ca la carte, cunoşteam şi acţiunea romanului până la crima ultimei fantome – era tot un roman horror –, dar asta nu mă ajuta absolut cu nimic. Aşa că, deşi stima mea pentru maestru rămânea neschimbată, am modificat puţin programul recomandat de el, adaptându-l niţel temperamentului meu. După plecarea celor două femei din viaţa mea la treburile lor, făceam o cafea mare, trimiteam micul terrier cu nume de prim-ministru să îmi aducă ziarul de la poartă, mă aşezam pe şezlongul de pe terasă şi răsfoiam ziarul local, fără să îmi încarc memoria cu prea multe ştiri din micul nostru orăşel. Ştirile locale treceau prin mintea mea la fel de lin cum trecea adierea dimineţii prin copacii pădurii şi aveau, cel puţin aşa credeam eu, un rol relaxant. După ce sorbeam cafeaua până la ultima picătură, scanam puţin partea creatoare din mine în căutarea unei rămăşiţe de roman. Cum nu găseam nimic, porneam într-o mică plimbare prin grădina din spatele casei, care se întindea până aproape de pădure, urmat îndeaproape de terrierul care mă acompania cu paşi mărunţi.

Mă opream mai întâi la tumul – de fapt o simplă movilă care se înălţa vreo trei, patru metri într-o pantă lină, complet acoperită de iarbă şi în care câinele săpase o mulţime de galerii cu un scop numai de el ştiut. De fapt acum câţiva ani, când am cumpărat casa şi grădina, fostul proprietar – pentru a mări preţul, probabil – a încercat să scoată în evidenţă eventuala valoare a tumulului. „Sunt sigur că, dacă vă faceţi timp odată să săpaţi numai un metru în tumul, veţi descoperi lucruri pe care orice profesor de istorie şi le-ar dori!“ Nu i-am dat nici un leu mai mult şi am încercat să îi explic că există o mică diferenţă între un profesor de istorie care scrie romane horror în timpul liber şi un arheolog. După ce am bătut palma şi am perfectat actele la notar, mi-a spus oarecum triumfător la despărţire:

• De fapt tocmai din cauza tumulului vând aşa de ieftin casa şi grădina…

La întrebarea mea nerostită a adăugat:

— În nopţile cu lună plină, din tumul se aud sunete de clopote.

Apoi s-a aplecat spre mine şi a continuat în şoaptă, ca să nu îl audă notarul:

—  Şi uneori se aud chiar voci şi ţipete.

Am zâmbit şi i-am răspuns tot în şoaptă:

— Mulţumesc pentru atenţionare! Promit că în nopţile cu lună plină vom ţine gemurile închise ca să nu ne deranjeze zgomotele.

Bineînţeles că în cei câţiva ani de când ne-am mutat nu am auzit nici un fel de zgomote din tumul şi, în afară de interesul constant pe care i-l acorda terrierul, alt efect nu a avut asupra noastră.

Deci, după ce mă opream la tumul şi îl lăsam pe câine să îşi facă numărul de atacuri simulate asupra unor duşmani imaginari, după ce mai săpa zece-douăzeci de centimetri în galeriile lui, ne continuam prin pădure plimbarea. Culegeam absent două-trei fragi, speriam fără să vreau câteva căprioare şi veveriţe, apoi, după ce mă udam bine de rouă pe pantaloni, mă întorceam spre casă tot cu gândul la roman. Trecuseră trei luni de plimbări zilnice şi eu eram tot la primul paragraf, aşa că într-o zi, după plimbarea matinală prin pădure, am luat în mână cartea maestrului să văd ce recomandă el atunci când ai un asemenea blocaj. Nici nu am deschis-o bine, că am auzit telefonul sunând.

— Alo, Radu la telefon, am auzit eu o voce mai sonoră ca de obicei şi, tocmai când am dat să întreb de care Radu e vorba, mi-am adus aminte instantaneu, dar asta nu mi-a făcut nicio plăcere.

Era vorba despre un fost coleg de-al meu din liceu care acum păstorea ziarul local despre care tocmai vorbisem. Era şi patron, şi director la ziarul acela şi uneori mă întrebam cum naiba face că reuşeşte să scrie zilnic aproape singur cele opt, uneori şaisprezece pagini ale fiţuicii lui. Din câte ştiam, avea numai o secretară şi un băiat pe care îl folosea pe post de reporter, dar mort, copt, în fiecare zi îşi scotea fiţuica lui nenorocită. Uneori zău că îi invidiam forţa de muncă şi capacitatea de a scrie mii de cuvinte zilnic despre subiecte atât de sterile cum ar fi viaţa cotidiană a unui mic orăşel.

— Spune, Radule, dar fii scurt, te rog, pentru că m-ai oprit din scris, am spus eu şi am privit  la cele câteva rânduri amărâte aruncate pe prima pagină.

• Maestre, am să fiu cât de scurt am să pot…

Dacă mă lua cu maestre, era clar că iar voia vreo favoare. Şi, înainte de a apuca să mă gândesc la cine ştie ce grozăvii, continuă:

— Am auzit că lucrezi la un nou roman, care bineînţeles că va deveni un bestseller, ca tot ce a ieşit până acum de sub pana ta.

— Lasă vrăjeala şi treci la subiect, am mormăit deranjat de premoniţiile lui referitoare la un roman din care nu scrisesem nici măcar prima pagină.

Am auzit cum fostul meu coleg îşi drege vocea, semn că ceea ce urma era fie ceva imposibil, fie o mare gogomănie.

— Păi, m-am gândit, începu el precaut, dacă nu ar fi bine să publicăm un mic fragment din romanul tău în ziarul nostru. Ştii, numai câteva rânduri, doar atât cât să-i facem pe oameni curioşi, cât să se înghesuie şi mai tare apoi să îţi cumpere cartea.

Am privit lung cele câteva rânduri de pe coala albă de hârtie. Am aşezat apoi foaia altfel, aşa, mai pe diagonală, dar tot zece rânduri rămâneau.

• Alo, ţipă Radu disperat la telefon, te-ai supărat? Era doar o propunere.
• Nu m-am supărat, Radule, departe de mine aşa ceva. Doar analizam

propunerea ta. Va trebui să discut cu cei de la editură să vedem ce părere au. Nu ştiu precis ce se prevede în contract pentru asemenea situaţii. Dar am să te sun imediat cum am să aflu veşti.

— Bine atunci aştept un telefon, spuse Radu şi închise înainte de a apuca să mai adaug ceva.

I-aş fi dat cu dragă inimă, nu un simplu fragment, ci un capitol sau chiar două, numai că nu aveam de unde să îi dau nimic. Furios pe mine însumi, am încleştat din dinţi şi am terminat de scris prima pagină până au venit fetele. Nu că mi-ar fi folosit la ceva, pentru că spre seară, când am recitit ce am scris, a trebuit să rup foaia de hârtie în bucăţele mici şi le-am aruncat ca să nu le mai văd.

Cineva m-a sfătuit odată să încerc să scriu la calculator, pentru că posibilităţile de intervenţie pe text sunt net superioare, aşa că a doua zi dimineaţă am scos de la naftalină vechiul laptop, dar trebuie să mărturisesc că nu tehnica era de vină, pentru că scrisul tot nu avansa nici aşa. Ocupat cum am fost cu laptopul şi cu punerea lui în funcţiune, nici nu am observat că terrierul nu adusese ca în fiecare dimineaţă ziarul. Nu că i-aş fi dus cine ştie ce lipsa, dar devenise un tabiet şi parcă îmi venea greu să îl încalc aşa, pe nepusă masă. Am băut cafeaua şi l-am chemat pe Churchill, pe care îl auzeam lătrând ca de obicei prin spatele grădinii, pe lângă tumul.

A venit într-un târziu cu o mutră spăsită şi m-a privit de parcă ar fi bănuit că aveam să îl cert.

— Ziarul, Churchill, du-te şi adu ziarul!

S-a dus până la poartă şi a amuşinat ostentativ pe lângă cutia poştală, apoi s-a întors tot fără ziar.

M-am ridicat şi m-am dus şi eu până la poartă, unde am căutat atât în cutie, cât şi în locul unde îl arunca de obicei poştaşul, dar nu era, şi gata. Ori Radu se hotărâse să-mi sisteze porţia zilnică de noutăţi locale până îi dau un fragment de roman, ori Churchill găsise o utilizare mai potrivită pentru ziar.

M-am dus iar pe verandă şi, deşi a doua ipoteză era puţin plauzibilă ţinând seama cât de ascultător era bietul căţeluş, m-am hotărât să îl cert puţin înainte de a-i da telefon lui Radu şi de a afla ce anume se întâmplă.

Am luat ziarul de ieri şi i l-am fluturat ameninţător câinelui prin faţă.

• Ziarul, Churchill, du-te şi adu ziarul. Să nu îndrăzneşti să te întorci fără ziar.

Săracul căţel nu prea era obişnuit să fie certat, aşa că mi-a aruncat o privire vinovată şi a plecat cu coada între picioare. Mi-era puţin milă de el, dar nu voiam să îşi facă un obicei din a rupe sau a ascunde ziarele. M-am luat cu scrisul, de data asta chiar am reuşit să umplu ecranul laptopului cu un text de care eram mulţumit. Tocmai îl reciteam satisfăcut când l-am văzut pe Churchill că vine tot într-o fugă spre mine cu ziarul în gură. Am vrut să îl cert văzând cât de mototolit şi cu foile ude era, dar mi-am adus aminte de privirea lui vinovată, aşa că m-am mulţumit să îl scarpin puţin după urechi şi apoi am căzut la pace. Împăcat cu mine însumi şi cu textul pe care tocmai îl terminasem, am hotărât că merit încă o cafea, aşa că mi-am mai făcut una şi am luat ziarul la purecat. Mărturisesc că abia la pagina a doua am observat că ceva nu e în regulă şi m-am dus glonţ la calendarul pe care îl aveam atârnat în holul de la intrare. Pe calendar data era  douăzeci şi trei mai, pe laptop la fel, la televizor tot ştirile din douăzeci şi trei mai erau prezentate, numai în ziarul pe care mi-l adusese Churchill era data de douăzeci şi patru mai. Şi nu a trecut mult până să observ că nu era vorba de o greşeală de tipar. Ziarul era într-adevăr cu o zi înainte şi descria evenimentele care abia erau în curs de desfăşurare.

Pe prima pagină scria despre o tamponare între două maşini care avusese loc ieri, adică astăzi, la ora douăsprezece, chiar în faţa poştei. M-am uitat la ceas şi am hotărât că dacă mă grăbesc am tot timpul să ajung chiar dacă merg pe jos, pentru că ar fi fost culmea să iau maşina şi să fiu tocmai eu cel care provoacă tamponarea. Am ajuns la doisprezece fără câteva minute, am intrat la poştă şi mă pregăteam să cumpăr câteva plicuri şi timbre când în spatele meu am auzit o buşitură puternică şi lume ţipând.

Am ieşit şi eu afară şi am privit la vânzoleala care se produce în astfel de ocazii. Bine că nu erau victime, pentru că m-aş fi simţit vinovat faţă de ele că nu am făcut ceva ca să le salvez. Deşi stau să mă întreb ce efect ar fi avut dacă m-aş fi proţăpit în mijlocul intersecţiei de la poştă, strigând în gura mare: „Aveţi grijă cum conduceţi! În curând aici se va petrece un accident“. Probabil că aş fi reuşit să fac în aşa fel încât să se producă mai mult de o singură tamponare.

M-am întors gânditor spre casă mergând cât mai încet posibil, în aşa fel încât să pot întoarce problema pe toate părţile. Puteam să o întorc şi să o răsîntorc, că tot nu îi dădeam de capăt.

În mod sigur, din motive care nu contează, ziarul meu de astăzi nu a fost adus. Iar câinele, micul meu câine, atunci când a fost certat, a făcut cumva rost de ziar. De un ziar, numai că de ziarul de mâine, aşa că urma să aflu de unde îl adusese şi cu asta rezolvam problema.

Ajuns acasă, i-am dat nişte crănţănele din care ştiam eu că îi plac în mod deosebit, apoi, cu o voce dulce, i-am arătat ziarul pe care tocmai îl adusese.

• Ziarul, Churchill, de unde ai ziarul?

A durat destul de mult până să îl fac să priceapă ce vreau, dar când s-a lămurit a luat-o încet spre grădină şi – de ce eram eu oare sigur de asta? – s-a oprit în dreptul tumulului. L-am scărpinat iar după urechi şi l-am îndemnat blând:

— Ziarul, Churchill, adu ziarul.

Churchill a intrat în una dintre multele galerii săpate de el, l-am auzit lătrând tot mai îndepărtat, ca şi cum ar fi intrat într-o peşteră uriaşă de unde lătratul se auzea cu ecou, şi după câteva minute a mai adus un ziar. L-am lăudat cât am putut de mult şi i-am mai dat un pumn de crănţănele. Bietul câine era aşa de fericit că mă mulţumise în sfârşit, încât sărea mereu în jurul meu şi părea că nu are de gând să se mai oprească niciodată. Apoi, într-un sfârşit, m-a abandonat, a intrat într-o altă galerie, de unde a ieşit în numai câteva clipe cu încă un ziar. Scărpinat, crănţănele, mângâieri, până am simţit nevoia să mă aşez pe o ridicătură a tumulului: ziarul adus a doua oară era de poimâine! Aveam gura uscată, dar nu aveam nimic la îndemână să îmi ud buzele şi nici nu mă înduram să părăsesc minunea pe care tocmai o descoperisem. Am stat şi am respirat adânc, apoi mi-am forţat norocul şi l-am trimis pe Churchill în alte galerii, până când s-au adunat în jurul meu nu mai puţin de zece ziare cu date consecutive. Le-am strâns pe toate şi le-am luat cu mine, apoi m-am închis în birou: comoara pe care o aveam nu putea fi cercetată pe verandă, la vedere.

Nu mi-a luat mult să observ că din douăzeci şi şapte mai, deci peste numai trei zile, gazeta locală începea să publice în foileton romanul meu, câte un capitol pe zi. În ultimul ziar pe care îl aveam era publicat deja capitolul şapte pe care se presupunea că  îl scrisesem. Era stilul meu oarecum, dar în mod sigur nu scrisesem aşa ceva. Nu încă.

L-am sunat pe Radu şi i-am spus că am vorbit cu editura şi că nu are nimic împotrivă să public chiar tot romanul, ţinând seama că este vorba de un ziar local cu un tiraj total de numai cinci-şase sute de exemplare. Urma ca de a doua zi să-i trimit primele cinci capitole. Era să mă scap şi să zic că pe măsură ce câinele va mai scoate altele din tumul i le voi trimite şi pe celelalte, dar ştiam că nu ar pricepe gluma.

Bietul terrier a ajuns aproape obez de câte crănţănele mănâncă zilnic, eu am reuşit să copiez pe laptop din ziarele aduse de câine până la capitolul cincizeci şi, după cum decurge acţiunea, cred că romanul se apropie de final. În mod sigur zilele astea îl voi termina de scris, sau ar fi trebuit să folosesc termenul de copiat? Oricum întrebarea finală nu o pot eluda, dar nici nu pot răspunde la ea: din moment ce eu doar copiez cartea din ziar, a cui este mâna care scrie cartea?

 

 

 

 

 

 

Îmi pare rău că nu am mai reuşit să scriu pe blog de aproape două săptămâni. Motivele sunt mai multe

O povestire drăguţă

                                          Tigrul şi privighetoarea

 

 

Anton Vlădăreanu se trezi mai devreme decât în alte dimineţi, deşi nu ar fi putut spune de ce. De când se pensionase, cu ani buni în urmă, nu i se mai întâmplase aşa ceva. Rămase în pat câteva minute lungi, încercând să îşi dea seama ce anume l-a trezit. Nu era miercuri, deci nu era vorba de maşina de gunoi, cea care îl trezea cu noaptea în cap din cauza malaxorului vechi şi zgomotos al maşinii, sau de muncitorii de la salubritate care trânteau de pământ cu o plăcere sadică tomberoanele goale. Şi totuşi, era cinci dimineaţa, cu aproape o oră mai devreme decât se trezea el de obicei, lumina dimineţii abia îşi strecura primele raze prin geamul de la dormitor acoperit cu o perdea veche de când lumea. Nu îl durea nimic, deşi se aştepta de la o zi la alta să îl apuce şi pe el bolile de care se plângeau cei care se pensionaseră odată cu el.

 

Îi mai întâlnea uneori, sâmbăta sau duminica, în parcul de lângă fosta uzină. Nu făceau nimic altceva, între două partide de table sau de şah, decât să se plângă unul altuia de bolile pe care le aveau. Nu de puţine ori făcea greşeli intenţionate ca să încheie mai repede o partidă de şah şi să plece înainte de a-i veni rândul să-şi povestească viaţa sau durerile pe care ar fi trebuit să le aibă şi nu le avea. Pleca grăbit şi parcă ruşinat pentru starea de sănătate pe care o afişa la cei şaptezeci de ani împliniţi. Se uita uneori la fiecare în parte, atunci când nu se simţea observat, şi parcă nu-i venea să creadă că timpul trecuse atât de crud peste ei, lăsând urme atât de vizibile. Cu cei mai mulţi dintre ei lucrase în aceeaşi secţie şi zeci de ani îi văzuse aproape zilnic, aşa că schimbările imperceptibile de care sufereau nu păreau atât de flagrante pe vremea când se întâlneau mai des. Dar după ce se pensionaseră cu toţii a început să îi vadă mai rar şi schimbările pe care le sufereau de la o întâlnire la alta i se păreau de-a dreptul catastrofale. Mai ales primăvara, după ce nu ieşiseră în parc mai multe luni în şir, aproape nu îi mai cunoştea. Bărbaţi bine, pe care i-a invidiat în taină toată viaţa pentru succesul pe care l-au avut la femei, apăreau primăvara mergând greu, sprijinindu-se în baston, iar surâsul lor, altădată atât de cuceritor, era de-abia o amintire. Pielea de pe faţă lăsată, ridurile şi părul rărit, petele maronii care se întindeau pe mâini şi pe feţele lor l-au făcut în cele din urmă să renunţe la întâlnirile din parc. Nu că la el nu ar fi fost prezente semnele bătrâneţii, dar parcă nu erau aşa de multe, parcă nu făcea atât de mult caz de ele şi oricum nu le vedea decât arareori, când trecea prin faţa oglinzii.

Ce l-a îndepărtat cu totul de ei a fost faptul că în ultimul timp nu mai suporta sfaturile lor în legătură cu pensia lui micşorată, de parcă ar fi fost mari avocaţi toţi, nu frezori sau strungari pensionari, la fel ca şi el. Adevărul este că după controlul care a avut loc acum vreo trei ani la Casa de pensii numai lui i-a fost micşorată pensia. Motivul era unul extrem de simplu, după cei care efectuaseră controlul: aproape jumătate din anii în care cotizase nu mai erau de găsit şi pace. Ceruse lămuriri după ce îşi văzuse pensia înjumătăţită şi aflase că toţi anii în care figurase ca lucrând la Secţia specială nu mai apăreau nicăieri. Uneori îşi mai amintea ca acum ziua în care inginerul acela militar venise însoţit de şeful secţiei în atelierul de strungărie.

— Vă rog să reţineţi că îl vreau pe cel mai bun om pe care îl aveţi, precizase militarul cu un ton care nu admitea replică.

Nu a fost nevoie să întrebe care era acela, deoarece toate privirile din atelier se întoarseră ca la o comandă spre el. Mulţi l-au invidiat pentru că mergea la un salariu mai mare, dar uite că după ani de zile blestemele şi invidia lor l-au ajuns din urmă. Secţia specială unde a fost transferat avea un regim special, militarizat, şi toate documentele erau mai mult sau mai puţin secrete. Cine ştie ce or fi avut de ascuns cei de la Secţia specială, destul că după ani documentele au fost pierdute, distruse sau, oricum, nimeni nu mai ştia nimic de ele. Se putea face reconstituirea vechimii după declaraţiile a doi martori, dar uite că cei doi sau trei oameni pe care îi cunoştea din Secţie nu mai erau de găsit, iar când s-a dus la locul unde fusese pe vremuri fosta Secţie Specială, n-a mai găsit acolo decât câmpul şi câţiva excavatorişti care săpau fundaţia unor viitoare blocuri. Bani să angajeze un avocat nu avea, aşa că îi mulţumea lui Dumnezeu că nu trebuia să dea banii pe la doctori. Dacă o cheltuia cu grijă, îi ajungea şi pensia lui ciuntită. După ce plătea gazul, apa, curentul şi întreţinerea mai rămânea cu destui bani, din care îşi putea cumpăra câte ceva de mâncare. Nu-i rămânea nici măcar un bănuţ să îşi pună deoparte pentru zile mai grele sau pentru un avocat, aşa cum plănuise după ce i se micşorase pensia.

S-a angajat atunci îngrijitor la o asociaţie de locatari, să aibă grijă de tomberoanele de gunoi, pentru că locuitorii mereu aruncau gunoaiele pe lângă containere. Puţina mândrie care îi mai rămăsese îl făcuse să aleagă o asociaţie de proprietari tocmai din partea cealaltă a oraşului, ca să fie sigur că nu îl întâlneşte niciun cunoscut. Şi totuşi, chiar în prima lună de lucru îl întâlnise la gunoaie pe un fost frezor de la secţia lui. De vreo trei ori s-au salutat şi au vorbit numai banalităţi, dar apoi fostul lui coleg de secţie  n-a mai putut răbda şi a răbufnit:

• Ai văzut ce-ai păţit dacă ai vrut să-i faci bombă atomică lui Ceauşescu!

A rămas pur şi simplu blocat şi a fost nevoie de încă două, trei întâlniri ca să afle tot adevărul. După plecarea lui de la secţia de strungărie, cazul lui a fost dezbătut pe toate părţile, mai ales că Secţia specială era localizată undeva în afara oraşului şi era păzită zi şi noapte de soldaţi. Unul dintre ei care auziseră câte ceva a venit cu ideea că acolo se fabricau, în cel mai strict secret, componente pentru centrala nucleară de la Cernavodă şi, bineînţeles, piese pentru bomba atomică a lui Ceauşescu. Nu a fost nevoie de mai mult, mai ales că, atunci când se întâlneau cu Anton şi-l întrebau ce face, acesta, cu gândul la teancul de hârtii pe care le semnase, era nevoit să fie foarte evaziv pentru a scăpa de întrebările lor. Adevărul era că nici el nu ştia la ce urma să fie folosite piesele pe care le strunjea: primea cotele pieselor şi termenele de predare şi încerca să respecte cu sfinţenie şi unele, şi altele, motiv pentru care toată lumea era mulţumită de el.

Chiar şi Veronica, soţia lui, fusese mulţumită de noul lui salariu, dar tot nu se putea uneori abţine şi îl mai trăgea de limbă. Exact cu trei zile înainte să moară în explozia din secţia de Turnătorie, îl întrebase iar şi el i-a explicat cât a putut el mai bine că strunjeşte tot un fel de arbori cotiţi, ca şi înainte, doar că nu mai face muncă de serie, ci numai prototipuri, care vin uneori înapoi deteriorate ca de foc sau de explozii şi el trebuie să facă altele, puţin mai mari sau mai mici, după cum primea cotele de la inginerii militari. Biata Veronica murise fără să fie lămurită şi fără să fie convinsă cu adevărat. Copii nu avuseseră, deşi au fost ani întregi pe la doctori atât el, cât şi ea. Chiar în noaptea cu pricina îşi schimbase tura cu o colegă de la Turnătorie pentru a fi liberă a doua zi să meargă la un popă să-i citească. Nu a mai apucat şi, în timp ce conducea pe ultimul drum sicriul de zinc sigilat în care se odihnea ce mai rămăsese din ea, el nu se putea gândi decât la dorinţa ei de a avea copii.

Gândul la Veronica îl făcu să îşi dea seama imediat de ce se trezise: în casă mirosea a scorţişoară. Fără îndoială, în toată casa se simţea un puternic miros de scorţişoară şi se ridică grăbit, de parcă ar fi fost împins de cineva de la spate. Se duse drept în bucătărie şi deschise uşa, dar mirosul nu era nici acolo mai puternic, deşi o clipă se aşteptase să vadă masa plină cu cornuleţe cu scorţişoară aşa cum Veronica le ştia prepara. Puţin dezamăgit, porni curios prin apartament să identifice sursa mirosului, dar nu părea să fie în nicio parte mai puternic decât în alta. Intră în sufragerie şi deschise larg geamurile cu gândul să aerisească, dar în ciuda aerului proaspăt al dimineţii mirosul parcă se înteţi.

„Dacă ar mai trăi biata Veronica ar spune că miroase a smirnă şi tămâie“, gândi el cu tristeţe, „şi precis ar mai da o fugă la biserică”.

Se opri între cele două geamuri din sufragerie, unde avea pusă o oglindă mare, şi se privi pe îndelete pentru prima dată după mult timp. Părul i se rărise şi lui, iar faţa i se stafidise, acolo unde altădată erau muşchi şi piele întinsă acum nu mai avea decât piele scofâlcită şi căzută.

„De acum pot să mă duc iar liniştit în parc“, îşi spuse el, uimit de câte transformări observase dintr-odată, şi se duse în baie să se spele şi să se bărbierească.

Chiar dacă munca lui la containerele de gunoi era nenormată – „vii când vrei, pleci când vrei, dar pe lângă containere să fie curăţenie lună“, îi spusese administratorul asociaţiei care îl angajase –, îşi pregătea drumul spre locul de muncă la fel de atent ca atunci când lucra la uzină sau la Secţia specială. Pe drum, cum era nevoit să ia tramvaiul până în capătul celălalt al oraşului, încerca să se îmbrace cât mai bine, ca să nu atragă atenţia asupra lui, iar atunci când ajungea la containere se schimba în salopetă.

Lăsă geamurile de la sufragerie larg deschise, cu gândul că poate se va aerisi până când se va întoarce de la muncă. Locuia la etajul trei, aşa că nu risca să îl lase alţii, mai nevoiaşi ca el, fără puţinele lucruri din apartament. Afară era cald, era frumos şi oameni tineri se grăbeau pe lângă el, care la lucru, care la şcoală. Staţia de tramvai era chiar peste drum de blocul în care locuia şi dacă tramvaiele ar fi circulat ceva mai regulat ar fi fost tare bine. Mai ales iarna, când aştepta câte un interminabil sfert de ceas să apară cutia veche şi zăngănitoare a tramvaiului, tare mult i se mai părea. Nu că în tramvai ar fi fost cu mult mai cald, dar măcar nu bătea vântul. Vara, nu era nici frigul şi nici vântul problema, ci aglomeraţia şi căldura. Părea că toată lumea are de mers undeva dimineaţa cu tramvaiul şi de multe ori abia, abia, abia îşi găsea un loc pentru jumătatea de oră cât avea să îl zguduie tramvaiul de-a lungul oraşului.

Nici în dimineaţa asta nu a fost altfel şi după ce urcă a fost mulţumit că a găsit un loc chiar lângă uşă. După ce se aşeză, îşi prinse în braţe sacoşa şi după numai câteva minute simţi iar mirosul de scorţişoară. Sau poate de tămâie… Şi nu l-a simţit numai el, pentru că cineva cu vreo trei locuri mai în faţă întrebă plin de năduf:

• Cine naiba s-a parfumat în aşa hal în aglomeraţia asta?

Nu răspunse nimeni, dar toţi au început să tragă ostentativ aer pe nas, încercând să depisteze sursa mirosului. Părea să vină de peste tot şi de nicăieri, aşa că după o vreme au abandonat căutarea, iar o femeie de lângă el a tras concluzia:

— Bine măcar că miroase frumos, pentru că acum câteva zile s-a urcat unul lângă mine care mirosea a tomberon.

Un cor de voci aprobatoare a încheiat episodul şi tramvaiul şi-a continuat drumul zăngănitor. Pe la a treia sau a patra staţie s-a urcat o femeie cu un copil de vreo şase-şapte ani,  care era atât de palid, încât Anton se ridică şi-i cedă locul.

— Mulţumesc, spuse femeia cu glas stins, apoi continuă, parcă jenându-se de cei din jur. Are boala copiilor şi, după cum se arată, în curând s-ar putea să aibă o criză.

Copilul nu părea foarte conştient de ce se întâmplă în jurul lui şi închidea mereu ochii, dar nici când îi avea deschişi nu părea să vadă multe. Erau nişte ochi goi, cum Anton îşi adusese aminte că văzuse cu mulţi ani în urmă la un coleg de-al lui de serviciu care suferea de aceeaşi boală. Fusese lângă el o dată când îl apucase criza şi, spre ruşinea lui, se îndepărtase grăbit, oripilat de ochii aceia goi, în care nu se putea citi nimic, de gemetele necontrolate ale omului, care îşi muşcase limba şi se scăpase pe el până să apuce cineva să îi dea vreun ajutor. Când copilul de lângă el începu să tremure şi să îşi dea ochii peste cap, femeia a şoptit vinovată:

— Astăzi nu i-am dat carbamazepina, că îl duc să-i fac analizele şi mi-a zis doctorul să nu-i dau pastilele.

Anton nu a auzit nicio voce care să-i şoptească să ajute copilul, aşa cum i s-a părut după ce totul a trecut, dar, simţindu-se poate vinovat de vechea întâmplare, a spus cu o voce hotărâtă:

• Trebuie să-i facem loc aici, între scaune, să se întindă.

Când pe copil l-a apucat cu adevărat criza, era deja întins între scaune, pe o bluză de salopetă pe care Anton o scosese la timp din sacoşă. I-a pus un pantof sub cap ca să nu se lovească din cauza spasmelor, a scos o batistă din buzunar şi a şters spumele de la gura copilului, apoi i-a aşezat între dinţi tocul de piele al ochelarilor. După o vreme, fără să ştie de ce, s-a aplecat peste copil şi i-a prins capul în mâini, masându-l uşor, şi încetul cu încetul copilul s-a liniştit.

— Asta a fost scurtă, a spus femeia uşurată. De obicei are câte două crize pe zi şi ţin mult mai mult.

După numai câteva clipe copilul deschise ochii mari şi limpezi precum cleştarul şi îşi opri privirea asupra lui Anton.

• Mulţumesc, şopti el stins şi asta fu cea mai mare răsplată pentru Anton.

Îi mulţumi şi femeia, apoi, la a doua staţie, mama şi copilul coborâră şi mult timp Anton privi pe geam şi văzu cum copilul îi face semne largi cu mâna. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simţea oarecum în atenţia celor din jurul său şi chiar nu voia asta. Îşi puse înapoi salopeta şi coborî cu o staţie mai repede. Voia să meargă puţin singur şi să-şi limpezească gândurile. Şi să se gândească la întâmplarea tocmai încheiată. Nu-i plăceau spitalele, bolnavii şi nici bolile şi îşi aduse iar aminte de fostul lui coleg şi de graba cu care se îndepărtase. Îi fusese milă şi atunci, dar dezgustul sau poate că numai dorinţa de a nu fi implicat îl făcuse să se îndepărteze, lăsându-i pe alţii mai pricepuţi să-l ajute. Astăzi a fost cu totul altceva: astăzi el se simţea priceput şi nu i-a mai fost silă nici de spuma care îi ieşea copilului din gură şi nici de scrâşnetul teribil al dinţilor.

Ajunse între blocurile ale căror gunoaie le păstorea şi în mica gheretă în care îşi ţinea lopeţile, se schimbă în salopete, apoi luă lopata şi începu să încarce gunoaiele aruncate peste noapte pe lângă containere. Într-o vreme, la o şedinţă ţinută de toţi administratorii de asociaţii care foloseau acelaşi loc pentru gunoaie, s-a crezut că se poate renunţa la serviciile lui.

— De ce să-i dăm o grămadă de bani unui om să pună gunoaiele în containere, când cu puţină educaţie civică fiecare locatar ar putea să le aşeze direct unde trebuie.

A fost concediat şi blocurile din jur s-au umplut de fluturaşi chemând la responsabilitate civică. Peste trei zile l-au rechemat, pentru că locatarii se simţeau acum îndreptăţiţi să lupte în felul lor împotriva sistemului şi lăsau toate gunoaiele lângă containere. I-au mărit puţin salariul şi i-au plătit abonamentul la tramvai pentru că lumea se obişnuise cu el şi în curând totul a reintrat în normal. Îşi făcuse şi vreo câţiva prieteni: două mâţe care păreau a fi de rasă, după blana lânoasă pe care o aveau şi după ochii albaştri, dar mai ales după mofturile pe care le făceau când venea vorba de mâncare. Răscolea câte o oră întreagă prin containere până să găsească ceva ce să le convină. Ba într-o vreme ajunsese să le cumpere câte o conservă, două cu mâncare de pisici, numai să nu le mai vadă că îl privesc cu un reproş ascuns în ochii lor de un albastru glacial. Şi chiar şi atunci se simţea ca un servitor admis după multe străduinţe să servească masa unor prinţese de neam înalt. În timp ce le punea mâncarea în farfurii, mulţumea cerului că erau castrate, altfel nu ştia cum s-ar fi descurcat cu o liotă întreagă de pisoiaşi cu mofturi princiare.

Erau şi vreo trei câini prin preajma containerelor, dar cu ei era cu totul altă treabă: părea că nu au nevoie decât de puţin apă din când în când şi de mângâieri după urechi cât de multe, pentru că mâncare păreau capabili să-şi găsească singuri.

De vreo câteva luni se mai aciuase pe lângă el un ţigănuş de vreo zece-doisprezece ani. A venit la început să îşi încerce norocul la cerşit, dar Anton a început să râdă.

— Păi, la unul ca mine ţi-ai găsit să ceri de pomană? De unde să-ţi dau, mă copile, că prin buzunarele mele bate vântul!

A doua zi, văzându-l că insistă, l-a întrebat:

— Dacă tot nu mergi la şcoală, de ce nu încerci să câştigi tu singur nişte bani, în loc să stai cu mâna întinsă? Eşti destul de în putere… poate că o să-ţi mai dea lumea câte ceva de milă un an, doi, cât mai eşti mic, dar în curând ai să creşti şi atunci nimeni n-o să se mai uite la tine.

L-a învăţat să strângă doze goale de aluminiu, au improvizat o mică presă, le turteau, apoi copilul le ciocănea cu un mic baros şi le ducea la un centru de colectare a metalelor. Aluminiul din doze era plătit destul de puţin: la un kilogram abia primea doi lei, dar, cum lumea din cartier bea destul de multă bere, în fiecare zi se adunau câteva sute de doze. L-a învăţat să aleagă din aparatele electrocasnice cuprul, care era plătit mai bine, şi încetul cu încetul puştiul a prins un pic de cheag. Erau zile în care câştiga şi zece-douăzeci de lei şi într-una dintre zilele mai bine plătite s-a întors parcă spăsit de la centrul de colectare şi a spus:

— M-am întâlnit la centrul de colectare şi cu alţii copii care duc doze de aluminiu. Ei spun că-i dau omului de la gunoaie jumătate din bani… dacă trebuie, îţi dau şi eu jumătate, numai să mă mai laşi aici.

Anton a ridicat din umeri:

— Stelică dragă, dacă nu ţi-am cerut până acum, n-o să-ţi cer nici de aici înainte. Mă bucur că mai am şi eu cu cine sta de vorbă cât e ziua de lungă. Numai să ai grijă ce faci cu banii… ajută-ţi familia sau pune-i deoparte, pentru că va veni o vreme când poate că lumea nu o să mai aibă nevoie de aluminul din doze.

În ziua aceea, gândindu-se la întâmplările de peste zi, nu prea a avut timp de Stelică, dar acesta părea să ştie când să tacă şi când să vorbească, pentru că toată ziua a ciocănit îndârjit la dozele de aluminiu şi a adunat aproape zece kilograme.

După-amiază, când să plece spre casă, Anton s-a spălat la robinetul din gheretă şi iar i s-a părut că simte mirosul de scorţişoară. A cercetat cu atenţie sacoşa în care îşi ţinea lucrurile, dar nu a găsit nimic suspect. I-a dat-o şi lui Stelică să o miroasă.

— Nu miroase sacoşa, îl contrazise copilul. Mata miroşi, nea Antoane. Te-ai dat cu parfum. Ai vreo întâlnire? întrebă copilul râzând şi se feri de lovitura pe care Anton se prefăcu că vrea să i-o dea, în joacă.

 

***

Au trecut câteva zile cu Anton aerisindu-şi zilnic dimineaţa micul apartament încercând să scape de mirosul de mirodenii, iar în cursul zilei încărcând gunoaie în containere sau ciocănind doze de bere ca să îl ajute pe Stelică. Într-una dintre zile, tocmai se pregătea să plece spre casă când văzu că se apropie de ghereta lui preşedintele de asociaţie, şi Stelică se făcu nevăzut în spatele gheretei, ştiind că nu este foarte bine văzut de conducerea asociaţiei.

Abia când preşedintele se mai apropie, văzu că este însoţit de o femeie şi de un copil care îi păreau cunoscuţi. Când se mai apropiară îşi dădu seama că erau femeia şi copilul din tramvai, de acum câteva zile. „Oare ce s-o fi întâmplat?“ se întrebă îngrijorat şi ieşi în întâmpinarea lor.

— Domnule Vlădăreanu, începu preşedintele, abrupt, aşa cum îi stătea în obicei, doamna te caută de câteva zile dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles prea bine. Nici nu te cunoştea după nume, a aflat de la nişte cunoscuţi doar unde lucrezi. Sper că nu sunt probleme.

Femeia, care îşi strângea sub braţ copilul, se întoarse repede spre omul de lângă ea.

— Nu, nici vorbă, domnule dragă. Voiam doar să îl găsesc pe domnul…Vlădăreanu să îi mulţumesc că mi-a vindecat băiatul.

Buzele preşedintelui se strânseră până ajunseră ca o linie subţire şi făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi expediat toată problema spre containerele de gunoi.

— Şi, te rog, fără misticisme şi vindecări miraculoase prin asociaţia mea… altfel voi fi nevoit să mă dispensez de serviciile dumitale.

Şi se depărtă grăbit.

Femeia se apropie de Anton şi vru să îi apuce mâna dreaptă şi să i-o sărute, dar el îl auzi pe Stelică chicotind printre containere şi şi-o smuci ca arsă de foc.

Cu ochii în lacrimi, femeia începu să vorbească:

— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru binele pe care ni l-aţi făcut. De când l-aţi atins atunci pe cap pe Mihăiţă, nu a mai avut nicio criză. Şi nici medicamente nu i-am mai dat… toate analizele i-au ieşit curate. Doctorii s-au mirat şi nu ştiu ce să creadă. Spun că aşa ceva n-au mai pomenit.

Se scotoci în buzunar şi scoase un fişic de bani, pe care i-l întinse lui Anton.

— Noi nu prea mai avem bani acum, că am cheltuit o grămadă cu boala copilului, dar am împrumutat ca să ne putem revanşa într-un fel.

Anton rămăsese încremenit, apoi împinse înapoi mâna femeii.

— Doamnă, eu nu i-am făcut nimic copilului dumneavoastră. I-am masat puţin fruntea ca să-i treacă ameţeala. Poate că este o coincidenţă… Copilul este tânăr, organismul lui este rezistent, o fi învins în cele din urmă singur boala.

Privi spre copilul care se uita la el cu ochi mari şi, fără să vrea, îl mângâie iar pe cap, făcându-l să zâmbească.

Se întoarse iar spre femeie.

— Vă rog să nu mai spuneţi la nimeni aşa ceva. Vedeţi ce şefi ciudaţi am. Vreţi să mă dea afară?

— Cum vreţi dumneavoastră, domnule Vlădăreanu, spuse femeia şoptit. Dar nu vă supăraţi că vă spun… nu ar trebui să staţi aici, printre gunoaie, dacă aveţi darul acesta. Ar trebui să vindecaţi lumea.

— Nici vorbă de aşa ceva, se împotrivi Anton, a fost o simplă coincidenţă.

Şi privi printre containerele de gunoi, de unde Stelică nu mai chicotea, ci îl privea cu ochii mari.

Femeia dădu să plece, dar se întoarse şi îi spuse ridicând din umeri:

• Spuneţi ce vreţi, dar pe mine nu mă păcăliţi… nu vedeţi că şi aici, înconjurat

de gunoaie, totul în jurul dumneavoastră miroase a smirnă şi a tămâie?

Şi plecă trăgând după ea copilul, care tot întorcea capul spre Anton, până au luat amândoi colţul blocului şi nu i-a mai văzut.

„A scorţişoară miroase, femeie, nu a smirnă!“ spuse el şoptit în urma lor, dar acum îşi dădu seama că mirosul din preajma lui era mai greu şi mai persistent decât cel de scorţişoară. Cum Stelică considerase că este mai bine să plece fără să îi spună nimic, îşi luă şi el sacoşa şi plecă acasă.

 

 

 

Abia intrat în apartament, închise geamurile, convins şi el până la urmă că mirosul vine din el. Făcu o baie fierbinte şi se frecă îndelung cu cel mai aspru burete pe care îl găsi, apoi se şterse îndelung cu un prosop nou, pe care îl cumpărase de curând. Se înfăşură cu el şi intră în dormitor să se îmbrace, când simţi un fulger prin ceafă.

„Ce poate să fie asta?“ apucă el să se întrebe când îşi simţi dinţii clănţănind, apoi văzu patul urcând spre el cu viteză şi totul în jur se scufundă în întuneric.

Când se trezi, prin geamul de la dormitor se strecurau ultimele raze ale soarelui, iar el se simţea slăbit aşa cum nu se simţise nici atunci când avusese o gripă severă, cu mulţi ani în urmă. Probabil că s-a prăbuşit mai întâi în pat, de unde s-a rostogolit apoi pe covor, unde se vedea o pată mare. La gură avea urme de sânge, probabil de când se muşcase de buze, aşa că se deplasă cu greutate în baie şi se sperie de chipul cadaveric care îl privi din oglindă.

„A fost apa prea caldă“, îşi spuse el, apoi după ce curăţă de bine, de rău, merse în dormitor, se culcă şi adormi brusc, având, ca niciodată, un somn greu şi fără vise.

 

 

 

 

Ajuns a doua zi la muncă, primul lucru a fost să-i explice lui Stelică să-şi ţină gura dacă vrea să mai îl ţină pe lângă el. Copilul avea o limbă ascuţită şi o minte brici, iar întâmplările zilei de ieri în mod normal i-ar fi furnizat un bogat material pe marginea căruia să tot discute zile întregi. De parcă ar fi priceput despre ce este vorba, copilul a tăcut îndârjit toată ziua, ciocănind cu spor o grămadă bunicică de doze de bere. Le-a lăsat deoparte abia spre după-amiază şi aproape se făcuse ora de plecare când cineva a adus cu un cărucior o canapea destul de bună, cu gând să o arunce pentru că, aşa spunea, îşi luase alta. Avea doar câteva arcuri rupte şi Stelică, care cine ştie pe ce pat dormea acasă, a fost foarte interesat de ea. A încercat mai întâi să împingă cu o rangă arcurile rupte înapoi sub pânză, apoi a încercat să le lege cu o sârmă găsită prin apropiere.

Anton nu şi-a dat seama ce se întâmplă până când nu l-a auzit pe Stelică ţipând. A lăsat repede din mână lopata cu care încărca ultimele gunoaie şi s-a repezit spre copil. Una dintre sârmele pe care le folosise ca să lege arcurile era ruptă, iar arcul eliberat a ţâşnit şi s-a înfipt în braţul subţirel al copilului, lăsând o urmă sângerie pe pielea tuciurie.  Când a privit spre rana băiatului şi-a dat seama că este mai gravă decât a crezut la prima vedere: arcul, când a zvâcnit să se elibereze, luase şi o bucată bună din pielea şi carnea de pe braţ. Stelică avea faţa cenuşie şi abia se mai ţinea pe picioare, încât cu greu a reuşit să îl tragă lângă robinet şi să-i spele rana.

— Trebuie să te ducem la spital să îţi coasă rana, Stelică, a spus Anton după ce a  curăţat rana şi a văzut cât de adâncă este. Altfel o să te infectezi şi cine ştie ce mai poţi păţi. Nu te uita, că eu o să încerc să îţi potrivesc pielea peste rană şi să te leg cu ceva, apoi am să chem salvarea.

— Nu vreau la spital, nea Anton, şopti Stelică cu glas stins, mi-e frică de spital, nu vreau acolo, că o să-mi taie mâna.

Şi Anton îşi aminti că odată copilul îi povestise de un vecin de-al lui care tot aşa se lovise la mână, iar doctorii, când rana s-a infectat, nici una, nici alta, i-au tăiat direct braţul în loc să încerce să i-l vindece.

În timp ce vorbeau, mâinile lui Anton se mişcau parcă singure şi aşezau cu grijă pielea peste rană.

Mirosul de scorţişoară sau ce o fi fost se simţi dintr-odată mai puternic şi copilul suspină:

— Parcă nu mă mai doare aşa de tare. Poate că îmi trece dacă mă pansezi fără să mă mai duci la spital.

Anton clătină din cap neîncrezător, dar când îşi luă mâna de pe rană sângele nu mai ţâşnea şi pielea părea destul de bine prinsă. Fără să vrea, mai mângâie puţin braţul tuciuriu, apăsând şi masând, şi simţi o căldură ciudată irizând din rană. Puse iar braţul sub şuvoiul de apă şi curăţă tot sângele din jurul rănii, ca să vadă mai bine. O linie albicioasă puţin mai groasă ca o aţă era tot ce mai rămăsese din rana urâtă de acum câteva minute. Dădu drumul braţului, apoi se şterse de apă pe mâini şi privi încruntat spre locul unde fusese rana.

— Cred că nu a fost aşa de gravă cum ni s-a părut la început, spuse el cu un început de teamă în voce.

Pipăi linia subţire unde fusese rana şi continuă:

• Şi ai un mare noroc că eşti bun de carne. Uite ce repede ţi s-a închis.

Stelică îl privea cu ochi mari, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar el îl  opri.

— Să nu spui nimic la nimeni, auzi?

Şi lăsă cele câteva grămezi de gunoi care mai erau pe jos printre containere, se îmbrăcă grăbit şi plecă spre staţia de tramvai ca dus de vânt.

A ajuns acasă fără să îl mai oprească nimeni pe drum şi, abia intrat în apartament, se dezbrăcă, dar evită să mai facă baie, ca să nu iniţieze de la căldura apei o nouă criză de epilepsie. Preventiv, se aşeză în pat şi luă o carte să citească. Apucă să răzbată cu greu prin vreo două pagini, pentru că nu-i stătea gândul la ce citea, când se simţi luat de frisoane şi îşi auzi iar dinţii clănţănind. Când se trezi, peste câtva timp, îşi dădu seama că se scăpase pe el şi udase patul şi că era plin de sânge. Se târî cu greu până în baie să estimeze dezastrele. Spre uimirea lui, de data asta nu-şi muşcase nici buzele şi nici limba. Abia când ridică braţul văzu că avea o rană destul de adâncă şi care încă sângera abundent.

„Fi-ţi-ar canapeaua de râs, Stelică“, mormăi el înciudat. „Ai scăpat tu, dar uite că m-a tăiat pe mine.“ Deşi nu îşi amintea în ruptul capului când anume se tăiase. Probabil că în timp ce îl doftoricea pe copil atinsese şi el din greşeală capătul ascuţit al arcului oţelit.

„Va trebui să am mai multă grijă altădată“, gândi el după ce îşi obloji de bine, de rău rana. „Mai ales că nici nu am carnea aşa de bună ca ţigănuşul“, oftă el, văzând că rana rămâne deschisă şi a fost nevoie să o strângă strâns cu un bandaj ca să-i ţină marginile lipite şi să oprească sângerarea. Încercă să mănânce ceva, dar nu putu înghiţi nimic, aşa că se puse pe căutat şi până la urmă găsi într-un dulap o faţă de masă veche, din muşama, pe care o aşeză pe pat, sub cearşaf, după ce schimbă aşternuturile. Nu ştia să fie predispus la atacuri de epilepsie şi înainte de culcare căută în bibliotecă şi citi capitolul despre epilepsie dintr-o carte medicală pe care o cumpărase pe vremuri soţia lui. Află astfel că epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruşte şi intense de activitate electrică în creier, manifestându-se clinic prin convulsii care afectează controlul vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conştienţă. Deşi epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este necunoscută.

„Poate că exista în stare latentă în mine şi s-a declanşat de la băiatul ăla pe care l-am întâlnit în tramvai“, se gândi el înainte de culcare. „Nu-i nimic, bine că i-a trecut copilaşului. Eu mă voi descurca şi cu asta cât mai am de trăit!“ apucă el să-şi mai spună înainte de a se cufunda iar în somnul greu şi cleios.

A doua zi, primul lucru pe care îl făcu atunci când ajunse la lucru a fost să controleze rana lui Stelică, dar abia, abia dacă se mai vedea ceva şi numai dacă ştiai unde să te uiţi. Acasă, înainte de a pleca, îşi schimbase bandajul şi văzuse că rana tot nu avea de gând să se prindă, aşa că trebuia să dea cât de curând o fugă la spital să fie cusut. Încercă să lucreze şi să nu ţină seama de durerea tot mai sâcâitoare din braţ, dar mai ales încercă să o ascundă de Stelică, fiindcă nu avea deloc chef de eventualele lui întrebări. De data asta făcu un efort suplimentar şi termină curăţenia la timp în jurul containerelor, ca să nu găsească niciunul din conducerea asociaţiei vreun motiv de nemulţumire.

La plecare, când ajunse în staţie şi se amestecă cu lumea care aştepta tramvaiul, avu iar o senzaţie de căldură aşa că se uită după o bancă să se aşeze. Găsi un loc sub copertina de plastic, la adăpost de razele încă puternice ale soarelui. Chiar în spatele staţiei era un şantier şi gardul care îl despărţea de stradă era mai mult simbolic, astfel că o mulţime de materiale şi deşeuri erau împrăştiate pe trotuar, printre călătorii care aşteptau în staţie.

„Ar trebui să le spună cineva să strângă tablele astea de aici“, gândi el, amintindu-şi de accidentul de ieri, dar chiar atunci tramvaiul intră zăngănind ca de obicei în staţie.

Toată lumea se buluci la uşi, deşi nu era nici pe departe aglomeraţia de dimineaţă. I se păru că aude un ţipăt de copil, cineva strigă cu o voce exasperată: „Dar urcă-te odată, mototoalo“, apoi uşile se închiseseră şi tramvaiul porni. Abia apoi văzu că în faţa lui era o fetiţă de vreo doisprezece-treisprezece ani, ţinută de mână de o femeie corpolentă care părea a fi mama ei şi care era albă la faţă ca varul.

— Acum ce mai ai? se răsti la biata fetiţă, care o privea cu ochii în lacrimi. Spune odată, se răsti iar mama, iar fetiţa ridică doar piciorul.

• M-am tăiat într-o tablă când m-ai tras de mână.

— Of, doamne, numai necazuri îmi faci! începu mama ei să ţipe, dar se opri ca lovită când a văzut rana de la genunchiul fetiţei: pielea era desprinsă de pe tot genunchiul copilului şi dedesubt se vedea, însângerat, osul rotulei.

Femeia ridică ochii spre Anton, vru să spună ceva, apoi dădu ochii peste cap şi se lăsă moale cu toată suta ei de kilograme pe podeaua tramvaiului, iar lumea începu să ţipe, repezindu-se spre ea să o ajute. Pe fetiţă nu o mai băga nimeni în seamă, aşa că Anton o aşeză pe un scaun şi începu să-i aşeze pielea peste rotulă.

— Am nevoie de o batistă, spuse el şi vreo două batiste apărură imediat, semn că nu toată lumea era preocupată de leşinul mamei.

Desfăcu una dintre ele, care părea mai mare şi mai curată, şi legă bine rana, apoi ţinu strâns piciorul fetei care îl privea cu ochi mari.

Încercă să-i zâmbească şi-i spuse:

• Ţine doar batista legată şi până mâine îţi promit că n-o să mai ai nimic.

De fapt rana fetei era deja vindecată, din câte putuse vedea, şi ceruse batista ca să lege şi să acopere rana ce se închisese ca să nu observe nimeni asta. Între timp îşi revenise şi mama suficient de mult ca să-i mai spună câteva cuvinte aspre fetiţei, care îl privea pe Anton cu ochii mari, ca şi cum ar fi încercat să-i spună ceva.

— Nu mă mai doare, îi şopti ea lui Anton, dar acesta îşi recuperă geanta şi coborî la prima staţie, înainte să apuce lumea să îşi pună întrebări.

Luă un taxi până acasă şi de cum ajunse se trânti pe pat, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple. Cam la aceeaşi oră ca şi ieri veni criza de epilepsie. Şi, tot ca ieri, se trezi sfârşit de puteri şi plin de sânge.

De data asta sângera de la genunchi şi când văzu pielea dată la o parte de pe rotulă nu mai avu nici o îndoială. Se pansă cum putu şi, pentru a nu-şi alarma vecinii, nu sună la salvare, ci chemă un taxi şi plecă la spital.

Îi explică medicului de la Urgenţă că s-a lovit în staţia de tramvai de vizavi de şantier şi promise că va depune o sesizare pentru a evita ca şi alţi oameni să de accidenteze.

— Totuşi, după atâtea ore, nu văd nici un semn de coagulare, deşi nici un vas de sânge nu este lezat, spuse medicul de gardă după ce îl examină. Cred că aveţi o deficienţă severă de vitamina K, aşa că am să vă fac una chiar acum, odată cu serul antitetanos, şi am să vă prescriu şi o reţetă pentru a fi mai sigur. Poimâine, am să vă rog să veniţi la control să vedem cum evoluează rănile.

O asistentă toaletă rănile şi se pregătea să le coasă când în camera de gardă intră un medic mai în vârstă, căruia i se citea oboseala pe faţă. După respectul pe care i-l acordară cei doi, se vedea că este unul dintre medicii importanţi ai spitalului.

— Am plecat şi eu acasă, Dane, i se adresă el medicului de gardă. Pacientul de la trei este stabil acum. Dacă sunt ceva probleme nu ezita, te rog, să mă suni, indiferent de oră.

Doctorul de gardă dădu din cap, iar medicul mai în vârstă se pregătea să plece când ochii îi căzură pe rana de la genunchiul lui Anton, pe care asistenta tocmai se pregătea să o coasă. Făcu un gest să o oprească şi îşi puse ochelarii studiind cu atenţie rana.

• Interesant, spuse el în şoaptă, ia să vedem noi ce avem aici.

Se întoarse spre asistentă, care îl privea respectuoasă.

• I-aţi făcut anestezie locală?
• Da, domnule doctor Niculescu, confirmă asistenta.
• Şi la genunchi, şi la braţ?

Asistenta confirmă din nou şi doctorul privi iar, mai atent, cele două răni.

— Înseamnă că mai poate aştepta câteva minute până i le coasem. Du-l, te rog, la mine în cabinet, apoi vino şi dumneata, i se adresă el asistentei.

Anton fu transportat cu un cărucior până la cabinetul doctorului Niculescu, în ciuda asigurărilor lui că se poate deplasa perfect şi singur.

Când au ajuns în cabinet, doctorul căută într-un dulap şi scoase o lupă mare, cu care examină pe îndelete rănile, apoi îl privi atent pe Anton.

• Rana asta de la braţ tot astăzi ai căpătat-o?

Anton oftă din greu, apoi spuse:

— Ieri, domnule doctor. Dar speram să se vindece şi să nu mai fie nevoie să vin la spital. Nu-mi place în spitale.

• Nici mie, încercă doctorul o glumă, dar eu aici lucrez.

Încheie examinarea şi adăugă, în timp ce asistenta cosea cu dexteritate rănile:

— Cu rănile dumitale este o problemă. Va trebuie să îţi recoltăm şi nişte sânge pentru un set complet de analize. Ceva nu este deloc în regulă şi nu cred că este vorba numai de o lipsă a factorului coagulant. Rănile astea sunt prea ciudate. Tai şi vindec tot felul de răni de aproape o jumătate de veac, dar asemenea răni încă nu am întâlnit.

După ce asistenta termină de cusut rănile şi recoltă sângele necesar pentru analize, doctorul îi făcu semn că poate să plece.

După ieşirea asistentei, doctorul îl invită să se aşeze comod pe unul dintre fotoliile din cameră, iar el se aşeză pe celălalt.

— Ei, şi acum, că am rămas numai noi doi, poate că ar fi cazul să îmi spuneţi adevărul, stimate domnule Vlădăreanu.

— Adevărul, domnule doctor, începu Anton cu greu să vorbească, este că nu o să mă credeţi.

Se opri şi încercă să îşi aşeze gândurile în aşa fel, încât să i le expună cât mai clar doctorului.

— Nu există nimic din ceea ce ai să îmi spui şi să nu pot crede, dragă domnule Vlădăreanu. Fiindcă rănile dumitale nu au fost făcute nici de tablă şi nici de arc. Parcă au fost făcute cumva din interior spre în afară, şi asta nu pot să înţeleg.

Văzându-l că ezită în continuare, adăugă, încercând să destindă atmosfera:

— Să ştii că şi lumea noastră este plină de mici mituri urbane, unele aproape adevărate, iar altele nici măcar pe departe. Nu mai departe de zilele trecute am fost chemat să repar instrumentul unui tânăr mire care în noaptea nunţii s-a trezit cu muşcături pe penis, deşi ei erau nişte tineri inocenţi de la ţară, care s-au jurat că nici nu auziseră de sex oral. Când a fost examinată mireasa, a fost găsită cu ceea ce în termeni de specialitate se numeşte vagina edentata, adică vagin cu dinţi. Unul din miturile medicale care credeam că ţin mai degrabă de fobiile masculine decât de realitate s-a dovedit că există. E adevărat că nu erau chiar nişte dinţi, ci doar o concreţiune osoasă care în momente de stres se putea strânge asemenea unor dinţi. Aşa că, orice mi-ai spune, nu mă poţi uimi, dragă domnule.

Anton zâmbi aproape fără să vrea, apoi îi spuse doctorului dintr-o suflare tot ce i s-a întâmplat începând cu ziua când a simţit prima dată mirosul de tămâie şi scorţişoară şi până la întâmplarea de azi din tramvai.

— Deci de asta am simţit eu mirosul de tămâie când m-am apropiat de dumneata. Deşi un bătrân preot mi-a spus odată, demult, când am fost la muntele Athos, că nu tot ce miroase a smirnă şi tămâie este înger şi nu tot ce miroase a pucioasă este diavol.

— Sunt sigur de asta, confirmă Anton, pentru că nu sunt deloc o persoană religioasă.

Şi privi cum doctorul ia din dulapul cu instrumente un bisturiu mic.

— După cum am spus, te cred, dar, cum sunt o fire carteziană, nu te superi dacă am să fac o mică experienţă, să văd şi eu cum se manifestă acest fenomen.

Îşi apăsă uşor lama bisturiului pe antebraţ şi crestă o rană puţin adâncă, de doi, trei centimetri lungime. Apoi puse bisturiul jos şi se apropie de Anton.

• Nu că nu aş crede, spuse el, dar aş vrea să văd cum se întâmplă.

Anton nu avea nevoie să fie îndemnat, pentru că de când văzuse sângele pe mâna doctorului simţise uşoare furnicături în palme şi aproape involuntar prinse braţul care i se întindea. În timp ce masa rana îşi aminti de dorinţa aproape de neînfrânt pe care o simţise mai devreme la Urgenţă. Cât aştepta să coboare medicul de gardă, fusese adusă victima unui accident de circulaţie, cu fractură deschisă la braţul drept. Fără să vrea, s-a ridicat de pe banca unde aştepta şi a făcut doi paşi spre rănit, gata să îi pună mâna pe rană. Numai sosirea medicului de gardă l-a făcut să dea înapoi şi să se întrebe câte răni mai putea suporta corpul lui obosit.

Pentru că rana era mică, avu nevoie de numai câteva secunde ca să o închidă complet. Doctorul îşi spăla îndelung mâna, apoi luă lupa, aprinse o lampă puternică şi îşi examină pe îndelete braţul. Veni apoi lângă Anton şi-i dădu lupă să privească şi el: pe locul unde fusese tăietura se vedea doar o urmă albicioasă, subţire cât o aţă, care se resorbea văzând cu ochii.

Doctorul Niculescu oftă din greu.

— Departe de mine să spun că înţeleg măcar în parte un asemenea fenomen. Dar, dacă această manifestare va putea fi studiată şi folosită de om, asta înseamnă că meseria de doctor nu va mai avea foarte mare căutare. Noroc că ies anul viitor la pensie, zâmbi el trist.

Anton clătină neîncrezător din cap.

— Chiar dacă se va afla cum anume se produce acest fenomen, mă îndoiesc că va deveni foarte repede reproductibil. Mai ales dacă rănile sau bolile trebuie neapărat să se transfere asupra cuiva.

Doctorul îşi plimbă privirea peste şirul lung de cărţi, de parcă ar fi încercat să afle acolo un răspuns. Când îşi dădu seama că nu poate găsi nimic în cărţi, se ridică şi spuse:

— E târziu, aşa că haideţi să vă duc acasă. Am să vă rog să treceţi mâine pe aici să vedem dacă analizele ne vor lămuri într-un fel sau altul. Oricum, eu vă sfătuiesc să staţi departe de răniţi şi de bolnavi în tot acest timp. Aveţi organismul destul de slăbit şi nu se ştie câte răni mai poate suporta.

Au plecat cu maşina doctorului şi pe drum, în timp ce conducea, îi simţea privirea cum i se oprea din când în când asupra lui ca şi cum ar fi căutat să se lămurească ce-i atât de deosebit la el.

Când au ajuns în parcarea blocului în care locuia Anton, doctorul a oprit motorul şi s-a întors cu totul spre el.

— Acum câţiva ani am fost într-o excursie în Tibet, unde am văzut un fenomen oarecum asemănător. Dar, cum nu am avut ocazia să îl verific, am trăit tot timpul cu impresia că este doar o formă oarecare de truc magic. Şi tot atunci un bătrân lama tibetan mi-a spus câteva cuvinte care m-au urmărit foarte multă vreme. „Tigrul şi privighetoarea nu vor neapărat să ne înspăimânte sau să ne încânte atunci când îşi sfâşie prada sau îşi cântă trilurile. Tigrul vrea să se hrănească, iar privighetoarea să îşi găsească perechea. Că noi găsim motive de spaimă sau de încântare în acţiunile tigrului şi ale privighetorii, asta este cu totul altă poveste.“

Tăcu câteva minute, privind în întunericul de afară, apoi spuse:

— Mă întreb, aşadar, dacă nu cumva vindecările astea nu sunt de fapt decât ceea ce vedem noi din cu totul altceva.

Porni motorul maşinii şi îi dădu o carte de vizită, apoi îşi luă rămas-bun, iar Anton coborî în întunericul rece al nopţii şi urcă greu spre apartamentul lui, chinuit de dureri, semn că îi cam treceau efectele anesteziei.

Adormi greu, dar a doua zi se încăpăţână să meargă la lucru, pentru că nu ar fi suportat să fie singur acasă cu gândurile lui.

Când ajunse la containere îşi luă lopata aproape cu uşurare şi încărcă gunoaiele aruncate peste noapte, scrâşnind din dinţi şi încercând să nu bage în seamă durerea care îl săgeta în braţ şi în genunchi.

Luat cu treaba, nici nu a simţit cum a trecut ziua. Chiar şi Stelică, deşi vorbăreţ de felul lui, parcă îi înţelegea nevoia de tăcere şi îşi vedea tăcut de dozele lui.

Când ajunse în staţia de tramvai văzu şi tabla în care se lovise fetiţa. Era tot acolo, alături de altele la fel de ascuţite, gata să mai rănească pe cineva, aşa că îşi propuse chiar a doua zi să facă o sesizare sau chiar o vizită pe şantier, să caute un şef care să înţeleagă despre ce este vorba. Clădirea la care se lucra se înălţa vertical chiar la câţiva metri de trotuar şi oricând de sus putea cădea ceva în capul trecătorilor. Încerca să îşi formuleze în minte o asemenea sesizare, când auzi o voce subţirică lângă el.

— Dânsul este.

Şi când întoarse capul văzu că lângă el era fetiţa de ieri, pe care o ţinea de mână de data asta o tânără în pantaloni scurţi şi cu un tricou subţire. Înainte de a apuca să spună ceva, îşi imagină iar scena de mulţumire şi încercă să se facă pierdut printre călătorii care aşteptau în staţie. După cât de mult semănau cele două, în mod sigur erau surori, şi nu putu să nu observe cât de drăguţă şi cochetă era sora mai mare. Tricoul scurt lăsa să i se vadă buricul, în care avea prins un inel argintiu, dar nu avea timp să observe mai mult, dacă nu avea chef să i se sărute iar mâna.

— Aşteaptă! se auzi strigatul fetei mai mari, dar el mări pasul, sătul de mulţumiri.

— Aşteaptă, sau chem poliţia, se auzi din nou în spatele lui,.

Şi de data asta se opri ca lovit. La orice se aştepta, numai la asta nu.

Cu paşi mari, cele două fete au ajuns lângă el. Cea mai mare se aşeză cu mâinile în şolduri în faţa lui.

— Voiam să cunoscu şi eu pedofilul care îmi pipăie cu neruşinarea sora, profitând de neatenţia oamenilor.

Anton rămase de-a dreptul perplex şi făcu ochii mari aşa că fata continuă:

— Sunt studentă în ultimul an la medicină aşa că pe mine nu mă poţi păcăli cu astfel de tertipuri ieftine, ţap bătrân ce eşti.

Ridică rochiţa fetiţei şi-i arătă picioarele.

— Uite aici, nici o rană pe niciunul din ele. Ştiu cum ai procedat şi am să mă duc la poliţie să reclam. Ai avut o pungă cu sânge pe care ai spart-o pe genunchiul surorii mele, pentru că a ajuns acasă plină de sânge, dar nici urmă de rană. Ai făcut asta ca să ai motiv să o mângâi.

— Iuliana, dar am fost rănită, mi se vedea osul de la genunchi cum se mişcă, şopti fetiţa cu ochii în lacrimi.

• Andreea, tu să taci, că te-a prostit şi pe tine, şi pe mama, ca să te poată pipăi

pe îndelete.

Fetiţa se smuci din mâna surorii ei şi se repezi în braţele lui Anton, şoptind printre sughiţuri de plâns;

• Eu i-am spus cum a fost, dar nu mă crede.

Stupefiată, Iuliana dădu să se repeadă să îşi recupereze sora, dar chiar atunci de sus, de pe clădirea în construcţie, se auzi un zgomot vibrant urmat de câteva ţipete gâtuite. Cablul unei macarale care ridica o bucată uriaşă de tablă se rupsese şi tabla o pornise vibrând la vale. Mai întâi căzuse vertical spre staţia de tramvai, apoi se lovi de ceva, se răsuci brusc într-un incredibil zbor orizontal şi zbură fâşâind periculos, ca o pasărea a morţi, spre Iuliana, o tăie în talie chiar sub braţele încă în şolduri, ca pe o simplă foaie de hârtie şi se opri zăngănind într-o pubelă de gunoi. O clipă, păru că nimic nu s-a întâmplat, apoi Anton văzu cum Iuliana întinse braţele spre el tot cu gândul să o recupereze pe cea mică, dar apoi partea de sus se desprinse şi alunecă spre spate cu o clipă înaintea picioarelor şi a mijlocului. Împinsă de tabla care o tăiase, căzuse pe spate, iar acum părea că se odihneşte, atât doar că între cele două părţi ale corpului erau cam zece centimetri distanţă. Mai întâi începu să ţipe sora ei mai mică, apoi ţipetele se înmulţiră când oamenii din staţie se apropiară.

Andreea îl strânse cu putere pe Anton, strigându-i chiar în ureche:

• Salveaz-o, te rog! Numai tu poţi să o faci.
• Biata copilă, spuse cineva, încă nu îşi dă seama că sora ei este pierdută.

Altcineva voia să caute o lumânare, dar Anton se apropie tremurând de fata căzută. În ochii Iulianei mai pâlpâia parcă o uşoară urmă de înţelegere şi îi fixă, aşa stinşi cum erau, asupra lui. Buzele ei, din care culoarea fugise, se deschiseră în încercarea de a spune ceva, iar Anton se apropie şi mai mult şi auzi o şoaptă ca o părere:

• Ajută-mă!

Sângele, care până atunci încă nu începuse să curgă, s-a pornit dintr-odată să ţâşnească şi Anton se aplecă şi o prinse de mâini. Trase cu putere până când cele două jumătăţi ale corpului se uniră, apoi începu să maseze tăietura. Mai trase încă o dată de mâini, apoi încet o răsuci pe burtă şi continuă să o atingă cu mâinile de-a lungul tăieturii. În jurul lui lumea tăcea, iar de undeva din depărtare se auzea deja sunetul Salvării. Până când a ajuns ambulanţa, Iuliana îşi revenise destul de mult încât să se ridice în picioare sprijinită de sora ei mai mică. Îi căută ochii, dar Anton se făcu pierdut în mulţime şi luă primul taxi: întârziase şi voia să ajungă acasă înainte de criză.

Când a ajuns, a evitat să încuie uşa de la intrarea în apartament. „Ca să nu fie nevoiţi să spargă uşa atunci când o să mă caute“, gândi el. Deşi poate că ar fi trebuit să se ducă direct la spital, dar era convins că nici acolo nu prea aveau ce să îi facă. Există un echilibru în lumea asta şi nici un spital din lume nu îl poate încălca. Îl sună totuşi pe doctorul Niculescu, căruia îi povesti în câteva cuvinte ce i s-a întâmplat, apoi se aşeză în pat, în aşteptarea crizei de epilepsie. Sau a doctorului… sau a ceea ce avea să se întâmple, deşi nici el nu ştia cum să denumească ceea ce se va întâmpla cu el.

„Deci vindecarea celorlalţi poate să fie o acţiune secundară. Dar care o fi cea principală?“ mai apucă el să se întrebe înainte de a se prăbuşi în hăurile întunecate ale crizei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E luni şi trebuie să mai şi râdem

E luni şi trebuie să mai şi râdem

Am scris azi noapte încă o mie de cuvinte la roman aşa că este momentul să ne mai şi relaxăm:

Mi-ar fi plăcut să interacţionaţi mai mult cu mine.

Mi-ar fi plăcut să interacţionaţi mai mult cu mine.

Să scriu romanul ăsta cu voi şi pentru voi. Să îmi spuneţi ce aţi dori să se întâmple…

Bine nu garantez că am să vă şi ascult… cel puţin nu în totalitate pentru că orice autor are în minte un model ideal de la care porneşte atunci când scrie un roman.

Oricum vă aştept… eu sunt aici pentru voi, nu uitaţi asta.

Mi se reproşează că nu mai pun texte

Mi se reproşează că nu mai pun texte în continuarea celor patru capitole şi am lăsat biata fată cu ochii în soare.

Sincer să fiu aş mai fi pus dacă aş fi avut un feedback ceva mai intens şi pe de altă parte sunt în discuţii cu o editură pentru tipărirea întregului roman. Orice editură se bucură dacă vede impactul viitorilor cititori asupra textului dar pe de altă parte se întreabă cine va mai cumpăra cartea dacă ea este la liber pe blogul meu. Grea dilemă…

Nu-mi vine să cred ce succes are Celestine :)

Nu-mi vine să cred ce succes are Celestine 🙂

Am pus ieri pe poezie.ro primele patru capitole din roman şi în mai puţin de 24 de ore au fost citite de 1.200 de cititori.

http://www.poezie.ro/index.php/author/0043327/index.html

Vă mulţumesc şi nu uitaţi că vă mai aştept pe site.

Celestine are probleme: apar primele întrebări legate de sex

Celestine are probleme: apar primele întrebări legate de sex

 

Uraaaa! Azi am pus capitolul patru în întregime pe site.

Celestine vrea să se înscrie la Facultate de Jurnalistică dar tatăl ei se va împotrivi din răsputeri.

Pentru roman am făcut o pagină separată pe care o puteţi accesa aici.

https://kauniscelestine.wordpress.com/voua-celor-care-n-ati-fost-urate-niciodata-2/

Sau mă puteţi contacta pe facebook :

https://www.facebook.com/celestine.kaunis

Vă mulţumesc pentru păreri