Uraaaaa! Am mai pus un capitol nou pe site!

Este vorba de capitolul trei (şi câteva cuvinte din capitolul patru – pentru că nu m-am putut abţine).

Celestine vrea să se înscrie la Facultate de Jurnalistică dar tatăl ei se va împotrivi din răsputeri.

Pentru roman am făcut o pagină separată pe care o puteţi accesa aici.

https://kauniscelestine.wordpress.com/voua-celor-care-n-ati-fost-urate-niciodata-2/

Vă mulţumesc pentru păreri – să ştiţi că mă ajută chiar şi cele critice 🙂

Sexul vinde… şi încă bine

Am citit azi o ştirea a unui autor că cea mai citită povestire a lui este una erotică:

http://www.poezie.ro/index.php/prose/222945/_Brandusa__-_proza_erotica

dacă scria una pornografică de-a dreptul cred că ar fi citit-o de zece ori mai mulţi cititori chiar dacă nu ar fi recunoscut nici unul asta.

Cum am ajuns la subiectul ăsta? Am fost sfătuită să dau puţină sare şi piper romanului meu. Când am întrebat despre ce este vorba mi s-a explicat că trebuis să dau nişte amănunte picante… mai precis sex că altfel nu se va vinde cartea şi nici nu se va citi? Voi ce părere aveţi?

Furtună mare…

Furtună mare… cel puţin aşa se anunţă pe net că va fi după amiază în Braşov. Pentru că eu cred aproape tot ce se scrie pe, net am ieşit pentru plimbarea zilnică pe la prânz.

Ca de obicei am ajuns şi în centrul vechi al oraşului şi fără să vreau paşii mi-au fost atraşi spre strada Sforii unde două fete făceau fotografii.

048-strada-sforii

Anul trecut am citit şi o carte poliţistă care îşi desfăşura acţiune chiar pe această stradă. Era ceva cu un vampir îngropat sub piatra cubică dar nu mai ţin minte bine acţiunea pentru că s-a întâmplat demult şi între timp am citit multe cărţi…

Pentru că am făcut greşeala

 

Pentru că am făcut greşeala să spun într-o postare că “în mintea mea totul este clar de parcă aş vedea un film” am fost deja întrebată dacă Celestine scapă în cele din urmă de boala care îi urâţeşte faţa? Şi dacă da cum anume? Cu ajutorul lui Mihai sau cu ajutorul doctorilor? Îmi pare rău dacă o să păstrez acest mic secret până spre sfârşitul romanului. Altfel oare cine mi-ai mai citi postările? Şi aşa – probabil din cauza căldurii – numărul de cititori ai blogului a scăzut!

Cum peste o sută de cititori îmi citesc blogul

 

Mi se pare firesc să vă ţin la curent cu ce mai fac şi la ce mă mai gândesc.

Îmi aduc aminte că într-o zi mohorâtă de toamnă mă plimbam fără nici un scop pe strada Republicii – strada Republicii din Braşov, precizez asta pentru că aproape în toate marile oraşe ale ţării există câte o stradă a Republicii – şi la un moment dar am fost atrasă de o lumină pală care venea de la una din tarabele întinse la intersecţia cu una din străzile lăturalnice.

doua cristale de celestine

Venea de la un cristal de un albastru pal şi când m-am apropiat de omul care vindea cristalele – toată masa o avea plină cu cristale care mai decare mai minunate – parcă mâna mi-a fost atrasă fără voia mea spre cristalul albastru.

— Este Celestină, a spus vânzătorul. Îi mai spune şi Celestită şi este un simplu sulfat de stronţiu dar este unul dintre cele mai frumoase cristale pe care le-am avut.

— Văd, am spus eu şi pentru a-mi motiva într-un fel atracţia aproape magică faţă de cristal, am adăugat:

— Mă numesc Celestine!

— Păi atunci nu ar trebui să mai stai nici o clipă pe gânduri… dacă o cumperi o să-ţi poarte noroc toată viaţa…

Din păcate preţul era mult prea mare pentru mine aşa că m-am îndepărtat cu greu de masa cu cristale.

Din când în când caut pe internet câte un cristal de celestină şi mă desfăt cu lucirile lui pale. de multe ori mă gândesc că viaţa mea s-ar fi desfăşurat altfel dacă aş fi avut atunci bani să cumpăr cristalul.

În seara asta am găsit pe internet două cristale care parcă s-ar apropia unul de altul într-o caldă îmbrăţişare. De parcă ar fi vrut să se sărute şi asta mi-a adus aminte că eu nu am fost niciodată sărutată de vreun băiat. Când mai avem încă buzele moi şi catifelate eram prea mică ca să ştiu de aşa ceva iar când am mai crescu buzele mi s-au acoperit de urmele bolii…

Nu am reuşit să scriu zilnic :(

 

 

Se pare că mi-am supraestimat puterile şi timpul liber: nu am reuşit să scriu zilnic câte o pagină la roman chiar dacă în mintea mea totul este clar de parcă aş vedea un film.

Dar mă simt datoare ca măcar vouă celor care mă urmăriţi să vă spun câteva cuvinte zilnic. Astăzi după ce trece canicula voi scrie iar. Promit!

Vouă, celor care n-aţi fost urâte niciodată

Capitolul 1

Celestine şi atât

În ultimul timp am vrut de mai multe ori să încep să scriu pe acest blog. De fiecare dată m-a oprit gândul că nu va interesa pe nimeni gândurile şi problemele mele. Ce să scriu? Că sunt urâtă? Probabil că mai sunt şi alte fete urâte dar nu îşi plâng necazurile pe bloguri. Să scriu că sunt singură? Probabil că mii de fete sunt singure în toată ţara dar nici ele nu îşi plâng de milă pe pagini pustii de internet. Probabil că încearcă să rezolve într-un fel sau altul problema lor, ies în lume, merg în discoteci şi caută să socializeze. Eu nici măcar atât nu pot să fac dar nu voiam să cerşesc milă de la necunoscuţi.

Azi mi-am schimbat gândurile şi cum aveam blogul făcut am început să scriu. Ce m-a făcut să mă schimb atât de mult? Mai multe lucruri dar picătura care a umplut paharul a fost faptul că atunci când am ajuns acasă, tatăl meu, care de obicei e atât de comod de data asta era în faţa casei unde încerca, împreună cu doi zugravi, să înlăture de pe perete inscripţia apărută ieri. De fapt mai dăduse şi ieri cu un strat de vopsea lavabilă şi ieri dar cine ştie ce pigmenţi aveau vopselele cu care fusese desenat graffiti-ul apărut peste noapte pentru după ce s-a uscat vopseaua desenul se mai putea citi încă foarte bine.

graffiti-creator-poster-celestine-e-o-fata-urata-dar-o-soparla-draguta (1)

— Am folosit o vopsea nouă şi de data asta nu o să se mai vadă nimic, a spus tatăl meu când m-a văzut apropiindu-mă.

— Bine tată, mulţumesc, am spus eu şi m-am grăbit să intru în casă făcându-mă că nu văd privirile curioase ale zugravilor.

Eram de multă vreme obişnuită cu privirile celor care îşi intersectau drumul cu al meu aşa că nu mi-a fost greu să nu-i bag în seamă. De cele mai multe ori oamenii se prefăceau că nu bagă în seamă faţa mea deformată de boală. În schimb copii, cu cât erau mai mici cu atât erau mai curioşi şi eforturile părinţilor să-i facă să tacă m-ar fi distrat copios dacă nu ar fi fost vorba de mine.

Înainte de a intra am mai privit încă o dată în urma mea: deşi părea preocupat de munca zugravilor tatăl meu a privit îngrijorat în urma mea. Bietul tata! Uneori aveam impresia că suferă mai mult ca mine.

Am ajuns la mine în cameră încercând să nu mă privesc în nici o oglindă întâlnită în cale. Fără să vreau, aflându-mă odată în interiorul unui magazin şi privind afară am văzut o fată cum priveşte la mine şi începe să-şi ţuguie buzele şi să-şi aranjeze părul. Au trecut câteva clipe până să îmi dau seama că geamul magazinului se comporta ca o oglindă şi fata de afară la ea îşi ţuguia buzele şi nu la mine. Era destul de urâţică dar aşa cum era încerca să se aranjeze ca să placă şi ea cuiva. Urâţică, ne-urâţică dar măcar era normală.

Am oftat adânc, am alungat departe gândurile negre şi am luat manualul de română: cu psoriazis sau fără mâine aveam bacul: proba la Limba Română cea mai nesuferită dintre toate. Nu-mi plăcea materia din mai multe motive dar principalul era că după ce scriam urât mai făceam şi o mulţime de greşeli. Deşi în principiu ştiam care este subiectul şi care este predicatul şi că nu se pune virgulă între ele ca un făcut mereu apărea o pârdalnică de virgulă exact unde nu trebuia. Din câte îmi aminteam eu de o explicaţie în doi peri ai unui coleg predicatul este cel care face ceva subiectului şi, rânjea el cu subînţeles e clar că nu trebuie să-i despartă o banală virgulă ca să nu ajungă la „coitus interruptus”. Explicaţia lui voit vulgarizatoare stârnea hohote de râs printre colegii de ambele sexe indiferent de câte ori era repetată.

Poate că era o reacţie inconştientă de-a mea, un fel de revoltă că nici un „predicat” nu are de gând să îmi facă mie „subiectului” nimic.

Tocmai zâmbeam gândului atât de absurd când tata a bătut uşor la uşă şi după ce i-am răspuns a intrat parcă timid.

A arătat cu capul spre raftul de la capătul patului şi a spus parcă vinovat:

— Vezi că ţi-am mai pus ceva pe noptieră.

Nici nu m-am întors să mă uit pentru că ştiam că este un nou plic cu câteva sute de euro. Tatăl meu era un arhitect de succes şi din când în când mai primea direct câte un plic de bani de la vreun colaborator. Nu ştiu cât de legală era treaba asta şi nici nu mă interesa aşa cum nu mă interesau nici plicurile cu bani care se adunau grămadă pe noptieră.

Am suspinat şi mi-am şters zâmbetul de pe faţă:

— Nu-mi trebuie bani tată. Nu vreau bani…

Tatăl meu a făcut greşeala să mă întrebe:

— Dar ce vrei fata mea dragă? Îţi dau orice?

Am tăcut un timp lung fiindcă nu aveam cum să-i cer ceea ce îmi doream cel mai mult: normalitate.

În loc de asta am izbucnit în plâns şi am spus:

— Nu vreau bani tată. Vreau doar să mor…

Tatăl meu s-a întins spre mine şi m-a luat în braţe exact la fel ca atunci când era doar o zgâtie de fată încă neatinsă de boală şi când alergam spre el după ce cădeam cu rolele şi mă juleam la genunchi.

— Nu se poate să spui aşa ceva. Ştii bine că asta nu se poate…

— De ce tată? am întrebat eu şi deşi nu aşteptam un răspuns tatăl meu a clătinat din cap şi a spus:

— Pentru că mâine ai proba la Limba Română. Şi dacă o să mori astăzi toţi vor spune că ai murit de frica  bacalaureatului.

Ăsta era tatăl meu: cred că şi în mijlocului unui cutremur ar găsi ceva care să-i distreze pe cei din jur.

Am început să râd şi l-am dat afară ca să mă pun cu burta pe carte.

 

Capitolul 2

Când ceva e să meargă rău merge rău de dimineaţă

 

Am avut ceva presimţiri negre cu privire la ziua ce sta să înceapă de cum am plecat de acasă. Mai întâi am avut probleme cu mănuşa pe care o foloseam ca să îmi acopere mâna stângă care îmi era aproape la fel de afectată ca şi faţa: nu reuşeam să mi-o pun şi pace. Tata era plecat, pe mama nu voiam să o deranjez pentru că întotdeauna o deprimau rănile mele aşa că în cele din urmă strângând din dinţi am reuşit să mi-o fixez singură. A doua problemă a fost atunci când am scăpat autobuzul de la ora opt. Aş fi avut timp să ajung şi pe jos, în fond liceul nu era chiar aşa de departe, dar simţeam o sfârşeală neobişnuită aşa că am făcut cele câteva sute de metri până la staţia de taxiuri.

Fără să îmi fac nici o problemă am ajuns la primul taxi  am deschis portiera din faţă şi am întrebat:

— Liber?

Şoferul, un brunet cu pletele crescute mult şi lăsate pe spate mi-a aruncat o privire şi a clătinat din cap:

— E liber dar nu vreau să îmi infectez maşina . Încearcă la următorul, a spus el şi s-a întins să închidă portiera.

Mâinile noastre s-au atins o clipă şi înainte a plecat l-am văzut cum scoate un şerveţel umed şi îşi freacă cu furie mâna.

De obicei şoferii care nu voiau să mă ducă găseau o scuză cât de cât plauzibilă dar ăsta depăşise orice măsură aşa că am deschis iar portiera şi am spus dulce:

— Să ştii că boala mea nu se ia aşa că dacă vrei te las să mă săruţi, şi am ţuguiat spre el buzele mele pline de răni aşa cum am văzut că fac piţipoancele de la mine din clasă când îşi fac selfie.

A înghiţit în sec şi o clipă am crezut că va deschide portiera din partea lui şi o va lua la fugă.

Nu a făcut-o dar a făcut altceva, un gest care pur şi simplu m-a lăsat mască.

— Nu mulţumesc, a spus el stins şi s-a întins spre cruciuliţa pe care o avea agăţată la parbriz rupându-i şnurul ce o ţinea agăţată.

Cu un rictus care se voia a fi un zâmbet a întins spre mine cruciuliţa şi cred că a murmurat ceva ce părea a fi o rugăciune.

Am izbucnit în râs ceea ce cred că l-a speriat şi mai mult şi am plecat de lângă maşina lui lăsându-i portiera deschisă.  Probabil că avea să cheme SMURD-ul sau pe cineva de la dezinsecţii ca să-i cureţe maşina.

M-am urcat fără nici o problemă în următorul taxi şi încă zâmbind am spus şoferului unde să mă ducă.

Cred că a observat scena care sa-a petrecu în staţie pentru că înainte de a coborî mi-a spus:

— Am văzut ce s-a întâmplat mai înainte. Poate că ar trebui să îl reclamaţi. Dacă doriţi vă stau martor.

Am clătinat din cap şi am plătit:

— Nu are rost. Nimeni nu îl poate pedepsi mai rău decât se pedepseşte singur.

— Aveţi dreptate, mi-a spus şoferul în timp ce îmi dădea restul. Toţi colegii lui râd de obsesia pentru curăţenie pe care o are. Nu ştiu dacă vă vine să credeţi dar când merge la veceu să facă pipi îşi pune o pereche de mănuşi chirurgicale.

Cu imaginea şoferului care se pişa ajutându-se de mănuşi în minte am ajuns încă zâmbind la poarta liceului unde bineînţeles că mă aştepta Mihai.

— Ai întârziat, a spus el precipitat. Încă un pic şi ratam examenul, mi-a arătat el ceasul.

Examenul începea la ora nouă dar accesul se făcea numai până la opt şi jumătate. Pentru mine nu era o problemă: dacă scânceam puţin şi mă strâmbam uşor îmi dădeau drumul atât portarul cât şi cei din comisie chiar şi la nouă fără un sfert. Realitatea era crudă dar uneori adevărul este că handicapul meu mă ajuta uneori în viaţă. Deşi m-aş fi lipsit bucuroasă de ajutorul ăsta.

Am ridicat din umeri şi l-am întrebat:

— Păi de ce nu ai intrat atunci?

— Fără tine? s-a arătat el de-a dreptul oripilat de idee. Cum să intru fără tine?

Am intrat în curtea liceului fără să mai spun nimic şi Mihai s-a ţinut ca un căţeluş după mine.

Cu Mihai ăsta era o problemă: am fost coleg de clasă cu el încă din clasa a cincea  când eu eram o zvârlugă de fată blondă, înăltuţă şi bine făcută pentru anii mei. Cel puţin aşa arătam în puzderia de fotografii pe care mi le-am făcut atunci. Psoriazisul meu era de-abia o pată abia vizibilă sub ureche, încât dacă îmi lăsam părul peste urechi aproape că nici nu se zărea. Pe măsură ce treceau anii şi mica pată cucerea noi teritorii pe faţa mea prietenii mei dispăreau unul după altul până când a mai rămas numai Mihai. Cred că el încă îndrăgostit de fata dintr-a cincea căruia îi trimitea bileţele pe sub bancă şi dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles niciodată nu vedea ce transformări suferea chipul meu.

— Să te uiţi la mine dacă nu ştii ceva, m-a sfătuit el chiar înainte de a intra în sala de examen. Am să îţi şoptesc şi poate reuşeşti să îmi citeşti pe buze.

— Poate te dă afară de la examen, am spus eu maliţios dar el a ridicat numai din umeri:

— Ce dacă? Mai e o sesiune şi în toamnă.

Ăsta era Mihai: cu note de zece pe linie, ochelari cu multe dioptrii şi gata oricând să se sacrifice pentru mine.

În uşa sălii m-a prins de mâna dreaptă oprindu-mă:

— Neapărat să mă aştepţi după examen. Cred că am găsit ceva foarte interesant referitor la…

Nu completă fraza ci doar arătă cu ochii spre faţa mea.

Am zâmbit de sensibilitatea lui prost ascunsă şi am intrat în sală căutându-mi din priviri locul.

Mihai mai avea un hobby că altfel nu pot să-i spun: căuta zi şi noapte pe internet informaţii despre bolile de piele. Coresponda cu medici importanţi, adevărate somităţi în domeniu şi odată mi-a arătat un email de la un profesor universitar din Canada care îl nume fără nici o urmă de ironie îl numea „dragă colega”.

În ciuda eforturilor lui chipul meu devenea tot mai atins de psoriazis pe zi ce trecea astfel că profesoara supraveghetoare când a dat cu ochii de faţa mea a făcut o grimasă.

Pentru că atunci când a venit să ne verifice buletinele îşi ferea ochii de faţa mea a văzut mănuşa în formă de bandaj de pe mâna stângă:

— Ăsta ce-i? a întrebat ea acră făcându-mă să scot câteva kilograme de răutate din mine ţinută tocmai pentru astfel de ocazii.

— Un bandaj; la mâna asta am lepră şi cum este foarte contagioasă am fost sfătuită să port mănuşa asta ca să nu contaminez lumea din jurul meu.

L-am auzit pe Mihai cum a bufnit în râs dar nu mi-am întors privirea spre el.

Profesoara s-a încruntat şi în cele din urmă a spus:

— Va trebui să ţi-l scoţi ca să verific dacă nu ai cumva ascunse acolo vreo fiţuică.

Am întins cu nonşalanţă mâna stângă spre ea:

— Poftiţi vă rog şi verificaţi: eu nu pot să scot mănuşa singură.

O clipă datoria a fost mai puternică decât prudenţa şi a întins mâna spre mine dar până la urmă s-a răzgândit.

— Bine, bine, a spus ea în silă, numai să nu faci mişcări suspecte cu mâna aia pentru că am să îndrept una din camere drept spre tine.

Chiar a încercat să facă asta da a renunţat pentru că, după cum i-a explicat tehnicianul pe care îl chemase în ajutor, camere video erau fixate în aşa fel încât să cuprindă toată sala şi să nu lase nici un elev în afara câmpului lor.

A renunţat în cele din urmă şi cum se făcuse ora nouă a scos subiectele din plic şi ne-a înmânat tuturor câte o foaie de examen.

— Aveţi trei ore ca să completaţi foaia de examen, a spus ea cu o voce acră de parcă şi-ar fi dorit ca nici unul dintre cei aflaţi în sală sub oblăduirea ei să ia examenul.

Subiectele în sine au fost o nouă dezamăgire: după cum am spus nu sunt foarte bună la Română dar subiectele mi se păreau de tot râsul aşa că am început să scriu cu spor fără să privesc nici măcar o singură dată spre Mihai.

La primul subiect am întâlnit următoarea frază care aproape m-a făcut să plâng: „Şi – daca îmi dai voie sa-ti dau un sfat în viata mea – iată-l: iubeşte, Dona! Chiar dacă ai suferi cum sufăr eu acum, totuşi să ştii că este cel mai bun lucru din viaţă… E însăşi  aroma ei.”

M-am abţinut şi am completa un text explicativ de o sută de cuvinte despre această frază deşi mie îmi venea să mă ridic în picioare şi să urlu:

„— Aş iubi fir-ar a dracului de treabă dar pe cine să iubesc când toţi fug de mine?”

Am predat foia cu răspunsurile mele şi m-am îndreptat spre ieşire în timp ce Mihai se grăbea în urma mea:

— Celestine, ai ştiut? Nu ai privit deloc spre mine.

— Am ştiu Mihai am ştiut. Nu sunt aşa de proastă cum cred unii. Mizeria asta, am arătat eu spre pielea mea solzoasă îmi acoperă faţa nu creierul.

Mihai făcu o faţă lungă aşa cum mă aşteptam şi prin minte mi-a trecut o clipă gândul că în ultimul timp îmi face plăcere să-i necăjesc şi să-i contrariez mai ales pe cei care ţineau la mine.

Mihai era poate cel mai bun exemplu: înalt, slab cu multe coşuri şi la fel de multe dioptrii era mereu în preajma mea gata să facă orice pentru mine. Oare doar ţine la mine sau mă iubea?

N-am avut timp să adâncesc gândul care mă mai bântuise şi altă dată pentru că Mihai, debordând tot de entuziasm a început iar să îmi explice cât de aproape este de rezolvarea problemei mele. Era a nu ştiu câta oară când era la doar un pas de a-mi rezolva problema aşa că îl ascultam doar cu o jumătate din mintea mea pentru că restul se gândea mea viaţa mea de rahat şi la faptul că de acum înainte va decurge exact al fel: cu  Mihai ţinându-se ca un căţeluş după mine şi umblând după cai verzi pe pereţi.

Am izbucnit în plâns şi am luat-o la fugă spre casă făcându-i semn să nu se mai ţină după mine. Voiam doar să ajung în camera mea şi să-mi plâng viaţa irosită.